Istorie

      Perioada de strălucire a Urului nu a fost totuşi de lungă durată, deoarece triburi semitice din vest atacau necontenit Mesopotamia. Acestea erau cunoscute în izvoarele vremii sub numele de amoriţi. Aceştia erau o populaţie nomadă în spaţiul de la vest de Eufrat până în Canaan. De altfel, amoriţii erau strâns înrudiţi cu canaaneenii. Atacurile amoriţilor au fost adesea conjugate cu cele ale elamiţilor de la est de fluviul Tigru. Isbierra, originar din Mari, ocupă oraşul Isin, veche aşezare mesopotamiană; în acelaşi timp, o altă grupare vest semitică, avându-l în frunte pe Naplanum, pătrunde în Mesopotamia, ocupând oraşul Larsa. Regele Urului, Ibbisin, s-a aliat cu Naplanum, dar ambii au fost înfrânţi de Işbierra. Oraşul Ur a fost distrus, după care el nu se va mai ridica niciodată la strălucirea de odinioară.        Perioada Isin şi Larsa este puţin cunoscută. Cele două state au întinderi mici; deşi regii lor se intitulează “regi ai Sumerului şi Akkadului”, ele nu depăşesc su

       În 1531 a.C., regele hittit Mursili I cucereşte Babilonul în urma unei îndelungate expediţii în Mesopotamia, punând capăt statului babilonian vechi. Hitiţii însă nu vor stăpâni efectiv Mesopotamia şi Babilonul, deoarece regele hittit va muri asasinat ,la întoarcerea în patrie, în urma unui complot de palat. De aceste împrejurări vor profita kasiţii.        Despre patria de origine şi limba kassiţilor nu se ştie nimic sigur. Se pare că erau originari din Luristanul de astăzi. Limba lor, atât cât este cunoscută, nu se înrudea cu nici una dintre limbile contemporane cunoscute. Lingviştii o plasează printre limbile caucaziene. De altfel, ei au adoptat limba accadiană de îndată ce s-au stabilit în Mesopotamia. Ca şi hurriţi, kassiţi nu posedau o scriere proprie şi au adoptat scrierea cuneiformă babiloniană.         Epoca kassită este puţin cunoscută. Fiind o populaţie cu un nivel de dezvoltare inferior celui babilonian, accadieni se vor dizolva în masa populaţiilor semitice d

       O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinutǎ de mediatorul numit de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele menţionate şi care sunt relative la cazurile de rea administrare în acţiunea instituţiilor sau organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie şi a Curţii de primă instanţă în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale. Considerăm însă, că nu poate fi pusă în cauză reaua administrare în privinţa fondurilor bugetare întrucât în această materie este consacrată competenţa specială a Curţii de conturi.        Conform misiunii sale, mediatorul procedează la anchetele pe care el le socoteşte justificate fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct ( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afară dacă faptele afirmate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicţionale. Prin urmare, mediatorul se poate sesiza din oficiu, dar este de

Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredinţat belgianului TINDEMANS misiunea de a stabili un raport asupra „Uniunii Europene“. Raportul Tindemans prezentat în 1975 propunea ameliorarea anumitor mecanisme instituţionale comunitare şi transformarea progresivă a Cooperarii Politice Europene într-o politică externă comună. Acest raport nu a produs consecinţe notabile. Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o „Declaraţie solemnă asupra Uniunii Europene“. Acest text conţine declaraţii de intenţie şi câteva angajamente mai precise ale şefilor de stat sau de guvern, în special în ceea ce priveşte Parlamentul european care a primit confirmarea că dreptul său la informare va fi respectat de Consiliul european în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte cooperarea politică. Declaraţia nu defineşte ceea ce este U.E., ci indică faptul că „uniunea europeană se realizează prin aprofundarea şi extinderea câmpului de acţiune al activităţilor europene p

        În 1962, pe baza înţelegerii franco-germane stabilită în urma numeroaselor întâlniri între de Gaulle şi Adenauer, statele membre ale Comunităţilor au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeană. Şefii de stat sau de guvern au purtat discuţii în această privinţă cu prilejul summit-lui de la Paris (februarie 1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961).         S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET căruia i s-a încredinţat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un „statut al Uniunii europene“. Proiectul era bazat pe respectul personalităţii statelor membre. Era deci respinsă opţiunea federală.       Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Franţei au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care „Uniunea Europeană“ apărea ca o „Uniune a statelor şi a popoarelor“.  În martie 1962, Franţa pe de o parte, „cei 5“ pe de altă part

       Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ, care nu este supusǎ, precum în Franţa, controlului unei curţi constituţionale.Aceastǎ putere regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-şi organizeze lucrǎrile dupǎ cum doreşte, sǎ-şi aleagǎ structurile adminstrative, sǎ-şi fixeze cvorum-ul, numǎrul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar Parlamentului sǎ-şi gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate începând din 1970, sau sǎ precizeze condiţiile de exercitare a moţiunii de cenzurǎ faţǎ de comisia de la Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul ales în mod direct a pǎstrat vreme de aproape 2 ani esenţa vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu seama pentru a împiedica filibusteringu-ul radicalilor italieni şi al unor parlamentari neînscrişi din Irlanda de Nord.        În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menţine o mare lib

      După armistiţiul de la Focşani, şi după pacea de la Bucureşti, când armata română a fost aproape desfiinţată, Comandamentul român a reuşit totuşi să păstreze structurile şi cadrele, să menţină în Moldova 164.000 de combatanţi. La cererea Sfatului Ţării, care proclamase autonomia Basarabiei, guvernul român a aprobat trimiterea în această provincie a 2 divizii de infanterie şi a 2 divizii de cavalerie, în ianuarie-februarie 1918, având drept scop menţinerea ordinii, precum şi o divizie de infanterie în Bucovina, după ce, la 28 noiembrie, Consiliul Naţional Român de aici hotărâse unirea cu România. Având în vedere prefacerile din Germania şi Austro-Ungaria, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918 în România s-a declanşat remobilizarea armatei, reuşindu-se cu greu să fie rechemaţi 90.000 de oameni. Scopul acţiunii consta în reintrarea României în război alături de Aliaţi, alungarea invadatorilor, inclusiv din Transilvania, apărarea preconizatei uniri. Mareşalul Machensen a fost somat să

       În spa t iul cultural românesc, începuturile presei sînt tîrzii, comparativ cu ta rile apusene. Cele dintîi încerc a ri se fac abia la sfîr s itul secolului al XVIII-lea, cînd în sud-estul Europei mi s carea iluminist a a determinat semnificative muta t ii pe linia afirm a rii individualit at ii culturale a majorit at ii popoarelor, vitregite de o via ta cultural a normal a . Dac a pentru cele mai multe dintre ta rile occidentale secolele al XVII-lea s i al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare s i de profesionalizare a presei, primele ini t iative de tip a rire a periodicelor în limba român a au fost demarate abia spre sfîr s itul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente s i în alte ta ri din centrul s i r a s a ritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întîrzierea tip a ririi s i difuz a rii acestor utile s i necesare mijloace de comunica t ie în limba na t ional a sînt numeroase s i, în general, cunoscute, a s a înc

        Avântul economic, social şi spiritual al provinciei în noile cadre politice create de integrarea Daciei în imperiu a determinat dezvoltarea artistică, legată direct de evoluţia urbană. Construirea oraşelor provinciei a impus dezvoltarea nu numai a arhitecturii civile şi religioase ci, odată cu ea, a monumentelor sculpturale şi de decorare: statui, reliefuri, mozaicuri. Corespunzător evoluează plastica de lut sau metal, artele minore.          Concepţia romană de urbanistică — având drept model Roma — repartiza pe zone (cartiere) principalele domenii ale vieţii aşezării: viaţa publică în for, cea economică în for şi cartierele meşteşugăreşti, viaţa religioasă în zonele sacre, care cuprindeau templele, viaţa culturală în amfiteatre, teatre, therme. Se adăugau locuinţele private ale cetăţenilor înstăriţi. Clădirile, străzile şi pieţele sunt decorate cu porticuri, monumente, fântâni arteziene. În oraşele mai importante există sisteme de canalizare şi aprovizionare cu apă, băi