Istorie

Dintre populaţiile din Italia care, înaintea Romei, au jucat un rol important etruscii sunt cei mai reprezentativi. Etruria se află la nord de Latium, învecinându-se către est şi nord est cu teritoriile locuite de celţi, iar în nord cu cele ale ligurilor. Etruscii erau denumiţi de greci tyrrhenieni, de unde şi numele Mării Tyrrheniene care s-a păstrat până astăzi, iar de romani tusci sau etrusci, de unde şi numele de Toscana de astăzi. În antichitate, erau mai multe opinii în legătură cu originea acestei populaţii. După unele, ei ar fi fost identificaţi cu populaţia mitică a pelasgilor şi originari din Grecia; după Herodot şi cei care l-au urmat, ei ar fi fost originari din Lydia; după Dionysios din Halicarnas, ei erau autohtoni. Cercetătorii moderni consideră că la formarea etnosului etrusc au concurat elemente etnice cu origini diferite, dar că, în esenţă, procesul etnogenezei acestui popor este un fenomen ce a avut loc în Italia. Limba etruscă, deşi este cunoscută prin numero

Cauzele acestui îndelungat conflict trebuie căutate în tendinţa imperiului persan de a-şi spori teritoriul pe seama prosperelor cetăţi greceşti. Pretextul a fost oferit de revolta cetăţilor ioniene. Aceste cetăţi, situate în vestul Asiei Mici, au intrat în cadrul Imperiului persan după anul 546, când regele Cyrus al II-lea a anexat Lydia, care includea şi cetăţile greceşti din vestul Asiei Mici. Deşi dominaţia persană asupra cetăţilor greceşti era suportabilă din punct de vedere economic, acestea nu au acceptat niciodată pierderea libertăţii lor. Profitând de un anumit context favorabil, cetăţile ioniene au hotărât să declanşeze revolta antipersană în anul 499 a.C. În fruntea acestei răscoale se afla Miletul, condus de tiranul Aristagoras. Răsculaţii au solicitat sprijin din partea cetăţilor greceşti din Grecia propriu-zisă, dar răspunsul a fost puţin încurajator. Numai Athena şi Eretria au trimis în sprijinul răsculaţilor o mică escadră cu circa 2000 de luptători. Sparta a refu

Izvoarele care reflectă raporturile româno-otomane consemnează obligaţia Porţii de a păstra integritatea teritorială a ţărilor române şi de a le proteja de invaziile străine. Cu toate acestea, ea a fost permanent încălcată. Drept rezultat al campaniei otomane din 1538, Poarta a anexat de la Moldova oraşul Tighina şi partea de sud a regiunii dintre Nistru şi Prut – Bugeacul, unde se stabilesc tătarii. De asemenea, denumirea oraşului Tighina a fost schimbată în Bender şi aici a fost creată o raia otomană. Şi tot în urma acestei campanii a fost formată raiaua Brăila. Politica de anexare a teritoriilor româneşti de către Poartă a fost continuată şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ca rezultat al expediţiei otomane din 1552, în Transilvania a fost format un nou paşalîc cu centrul la Timişoara. Ulterior, la 1595, a fost formată raiaua cu centrul la Ismail, iar la 1622, raiaua cu centrul la Reni. Aşadar, către mijlocul secolului al XVIII-lea, imense teritorii româneşti erau

În primii ani ai secolului al XVI-lea, în fruntea Ţării Româneşti a continuat să se afle Radu cel Mare. În timpul domniei lui, suzeranitatea otomană s-a manifestat mai accentuat, tributul mărindu-se de la 8 la 12 mii de galbeni, domnul trebuia să meargă în fiecare an la Poartă. Plus la aceasta, în anul 1505 sultanul a trecut sub controlul Porţii vămile de la Dunăre, aflate anterior în stăpînirea domnului muntean şi a cerut restituirea a 4-5 mii de oameni care ar fi trecut din Imperiul Otoman în Ţara Românească.           În condiţiile creşterii pericolului otoman, în 1507 Polonia şi Ungaria semnau un tratat prin care se obligau să-1 sprijine pe domnul Ţării Româneşti în cazul unei năvăliri turceşti. Ca urmare a acestui tratat, în decembrie 1507 Radu semna un tratat de pace veşnică cu Sibiul şi cu cele şapte scaune săseşti din Ardeal: - părţile se obligau la ajutor reciproc pentru a împiedica năvala otomanilor în Transilvania sau Ţara Românească; - dacă un duşman mai puternic l-