Istorie

Patria istorică a hittiţilor a fost în Asia Mică (Turcia de azi). Este o vastă peninsulă mărginită la nord de Marea Neagră, la vest de Marea Egee şi la sud de Marea Mediterană. În centrul acestei peninsule, este un podiş înalt, de cca. 1000m, străjuit de munţi semeţi. La est sunt munţii Armeniei, cu înălţimi până la 3200m, la vest se întinde lanţul munţilor Antitaurus, cu înălţimi până la 3830m, iar la sud, paralel cu litoralul mediteraneean, se ridică munţii Taurus. In primele secole ale mileniului II a.C., Asia Mică era împărţită în mai multe principate autonome, aflate, în unele cazuri, în raporturi de dependenţă faţă de assyrieni. În inscripţiile paleo-assyriene (cca. 1950-1780), conducătorii acestor principate erau amintiţi sub numele ruba’um sau sharrum şi foarte rar ruba’um rabi’um, cu înţelesul de „mare rege”. Între aceste principate, mai importante par a fi fost Kussara, Hattusas, Nesa, Zalpa, Shalatiwar, Purushkhanda, Wakhshaniya. Către sfârşitul sec. XIX-lea a.C.

Nobilimea şi-a sporit rândurile prin aşezarea în Transilvania a unui număr însemnat de mari nobili, fugiţi din teritoriile maghiare ocupate de către turci şi Habsburgi. Aceştia, în scurtă vreme au ajuns stăpânii unor întinse domenii funciare, dar şi în fruntea unor înalte dregătorii. Pe de altă parte, nobilimea a fost întărită numeric şi de politica de înnobilări practicată de către principi.  Cazuri ca acela al iobagului Ioan Halga din Hălmagiu, ridicat în rândul nobililor, la 18 septembrie 1680, de către Mihai Apaffi, nu sunt rare. Între aceste elemente nou înnobilate se aflau şi români (puşcaşi şi dorobanţi – iobagi cu obligaţii militare – din Chioar, Maramureş, Haţeg şi Făgăraş) sau secui. Acest val de înnobilări este creat de către principi pentru a constitui o bază socială şi militară statornică, aceea a micii nobilimi, ce urma a contracara puterea marii nobilimi. Dar faţă de puterea economică şi politică a marii nobilimi, aceea a nobilimii de rând, cu toate că era numer

A boieri înseamnă a numi pe cineva într-o anumită slujbă. Domnul putea, aşadar, boieri pe oricine, indiferent de originea acestuia, iar oricine îl slujea pe domn căpăta drepturile şi prijilegiile boiereşti. Din această perspectivă boieria este puternic legată de domnie. Bucurându-se de favorurile domneşti, de scutirile fiscale, de veniturile rezultate din slujbele îndeplinite, aceşti dregători ajung bogaţi, posesori de moşii (pe care adesea le cumpără), de imobile, şi tot mai important, de bani. Dregătoria devine o ţintă tot mai râvnită, un adevărat titlu de nobleţe. Odată ajuns dregător o persoană poartă titlul respectiv toată viaţa. Urmaşii pun preţ pe faptul că se trag dintr-un dregător, ei ţin de titlul de mazil, care se dă urmaşilor înalţilor demnitari, dar care nu au reuşit să obţină pentru ei o dregătorie. În perioada următoare, în cele două ţări române extracarpatice, s-a ajuns la o adevărată categorie socială a mazililor, ceea ce explică importanţa tot mai mare pe c

Stabilirea şvabilor în Transilvania nu a fost rezultatul unei mişcări populare spontane, ci rezultatul unei decizii a statului austriac. Războiul purtat cu succes de Austria împotriva Turciei (1716-1718), victoria prinţului Eugen la Petrovaradin şi cucerirea Timişoarei la 13 octombrie 1716 i-au obligat pe turci să părăsească Banatul. Alipirea Banatului la Austria s-a realizat prin tratativele de pace de la Karlowitz. Sub numele de „Banatul timişorean”, a apărut un nou teritoriu administrativ austriac condus direct de autorităţile central vieneze. Ca domeniu al Coroanei, era subordonat unui guvernator, devenind un spaţiu de colonizare, pentru ca astfel statul austriac să obţină venituri mai mari din impozite. Majoritatea celor nou stabiliţi în Banat veneau din vestul şi sud-vestul Imperiului german. Colonizarea Banatului s-a realizat în trei etape. A început după Pacea de la Passarowitz (1718), sub împăratul Carol al VI-lea, şi s-a încheiat odată cu războiul cu turcii (1737-173

Domeniul domnitorului a fost la început principala resursă a statului în Moldova şi Ţara Românescă. Urmau apoi veniturile obţinute din vămi, de la ocne, din amenzi, din unele dări ocazionale ale locuitorilor, din anumite construcţii ce necesitau cheltuieli mai însemnate, ca înălţarea unor cetăţi, a unor reşedinţe domneşti, a unor lăcaşuri de cult, ca şi din unele plocoane faţă de domn la sărbătorile mari sau la evenimentele deosebite petrecute în familia acestuia. Toate aceste venituri au un caracter neregulat. Nevoia de resurse, precumşi potenţialul limitat al domniei de a face faţă cheltuielilor statului, au dus la permanentizarea şi regularizarea dărilor, acestea devenind obligatorii. Astfel de acţiuni, ce au contribuit din plin la consolidarea internă şi externă a Ţărilor Române pot fi semnalate în vremea lui Vladislav Vlaicu şi Mircea cel Bătrân, în Ţara Românescă, şi respectiv Petru Muşat şi Alexandru cel Bun, în Moldova. Dările locuitorilor devin principalul izvor de ve