Istorie

     Mii de condamnaţi au fost trimişi în zonele de mlaştină ca să strângă stuf pentru fabricile de celuloză construite în acesta regiune. S-a apreciat în 1957 că ar fi vorba de aproximativ 25 000 de persoane necesare demarării unui astfel de proiect. Acest număr a fost obţinut prin transferarea deţinuţilor politici si de drept comun, care se alăturau noilor condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Publicistica vremi aducea elogii realizărilor muncitoreşti din Delta Dunării, fără a se face însă vreo precizare privind statutul deţinuţilor sau condiţiile îngrozitoare în care trăiau şi munceau. Deşi mulţi intelectuali şi ţărani au trecut prin acest fel de lagăre, în principal la astfel de munci erau preferaţi tinerii opozanţi ai regimului, având vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani. O mare parte a acestora au sucombat datorită bolilor si regimului terorizant la care erau supuşi. Paradoxal, cifrele de producţie erau atât de scăzute, încât guvernul s-a văzut nevoit să recruteze noi voluntari

       Bodnăraş a fost cel care, în calitate de ministru al Forţelor Armate, a ridicat primul problema retragerii trupelor Armatei Roşii din România, în timpul vizitei liderului de la Kremlin în 1955. Fără îndoială, Bodnăraş fusese ales să abordeze un astfel de subiect sensibil, datorită, în primul rând recomandărilor sale: servicii aduse în trecut Uniunii Sovietice, încrederea şi respectul care îi erau acordate de conducătorii sovietici, dar mai ales funcţia superioara şi strategică pe care o ocupa.        În aceasta problema s-a subliniat că interesele de securitate sovietice nu erau ameninţate, deoarece România era nucleul lagărului comunist, fiind încercuită de ţările socialiste. O astfel de măsură din partea Bucureştiului proba o oarecare clarviziune a liderilor comunişti, care se aventurau într-un potenţial joc politic riscant. Mai mult, situaţia internaţională a anului 1955 1 nu-i permitea conducerii sovietice să reacţioneze imediat la această propunere, folosindu-se de mijl

     Fiecare material care este propus să apară în paginile vreunei publicaţii este atent verificat. În afară de faptul că informaţiei i se aduceau completări cu un vădit caracter propagandistic, experienţa sovietică trebuie să-şi facă prezenţa şi în cel mai mic detaliu. Textele nu trebuiau să conţină nici o greşeală, zona sensibilă fiind numele conducătorilor şi citatele din aceştia. Trebuiau urmate învăţămintele marilor noştri dascăli Lenin şi Stalin asupra rolului presei de părtid. Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului. Printr-o serie de articole şi studii stimulative, tânărul ziarist este iniţiat în lupta împotriva oricăror devieri de la principiul materialismului dialectic, însă, nu oricine putea înfiera cu ură proletară reacţiunea,mai ales în paginile unui ziar. Pentru ca eficienţa aparatului de cenzură să crească, pe un fond menţinut propagandistic, este controlată şcolarizarea, pregătirea şi formarea viitorilor constructori ai socialismului.Şc

      Comunităţile umane practicau o economie diversificată şi intensă aşa cum se dovedeşte prin descoperirile arheologice. În cadrul ei, locul principal îl ocupau activităţile legate de procurarea hranei. Prin evoluţia continuă şi îndelungată comunităţile căpătaseră experienţa necesară pentru o exploatare optimă a mediului înconjurător conform nivelului tehnologic de care dispuneau. Cultivarea plantelor este atestată de numeroase râşniţe din piatră sau seminţe descoperite în aşezări, uneori şi în morminte, precum şi prin analize de polen efectuate. La şfârşitul epocii bronzului avem nu mai puţin de trei tipuri de seceri folosite la: seceratul cerealelor, fâneţelor, stufărişurilor, nutreţului pentru animale. Recolta a fost depozitată în hambare, în vase mari de provizii sau în gropi cu pereţi groşi pregătiţi special în acest scop. Acestea reprezentau aşezări-dependinţă, mai mult sau mai puţin sezoniere, legate tocmai de cultivarea plantelor, de fapt agricultura propriu-zisă, cu plugul

     Decretată încă din noiembrie 1876, mobilizarea armatei ruse se efectua pe întregul cuprins al imperiului, cu toate că existau o serie de dificultăţi generate de starea precară a sistemului de comunicaţii şi de lipsa unui plan corespunzător. La începutul lunii decembrie 1876 au început să se efectueze transporturile de concentrare a trupelor către zonele fixate. Fiind lipsit de informaţii reale asupra forţelor otomane şi acordând credit relatărilor ambasadorului rus de la Constantinopol, care era convins că Poarta, puternic angajată în conflictul armat cu popoarele balcanice, nu va putea să opună o rezistenţă serioasă, comandamentul rus a mobilizat, aşa cum s-a arătat mai sus, numai 4 corpuri de armată, precum şi un număr restrâns de mari unităţi şi unităţi independente; 2 corpuri de armată au fost mobilizate pentru acoperirea coastelor Mării Negre.        Măsuri militare a adoptat şi comandamentul armatei otomane: mobilizarea şi concentrarea rezervelor destinate defensivei

    Încercând să creeze independenţa de importurile de armament în martie 1866 s-a înfiinţat Direcţia de artilerie, care avea misiunea de a asigura, conservarea, primirea şi distribuirea materialelor. Acestei direcţii i se subordonau: Arsenalul de construcţiune, format din ateliere pentru prelucrarea lemnului şi fierului şi atelierul mecanic, Manufactura de arme, Fabrica de praf (Pulberăria), Pirotehnia armatei. Date fiind solicitările multiple de muniţii pentru instrucţie şi crearea unei rezerve îndestulătoare, din 1873 pirotehnia se constituie într-o direcţie distinctă. Totodată s-au luat măsuri pentru dotarea intreprinderilor industriale de apărare cu inventar tehnic corespunzător. Pe lângă fabricile de armament şi muniţii existente în Bucureşti au fost înfiinţate fabrici noi şi în alte localităţi, printre care se remarcă fabrica de praf de puşcă şi rafinăria de silitră de la Târguşor, localitate situată lângă Ploieşti. Fabrica a fost dotată cu materiale de producţii moderne d

     Din punct de vedere istoric, s-ar putea afirma că cenzura a apărut încă din Antichitate. Unii autori identifică în gestul Apostolului Pavel de a distruge în public inscripţiile exorciştilor o primă formă de manifestare a cenzurii. Alţii consideră că Antichitatea nu a cunoscut cenzura (cel puţin, nu aşa cum este ea înţeleasă astăzi), interdicţiile suportate de anumiţi gânditori ţinând mai degrabă de respectarea dogmelor religioase. Aşa se face, de pildă, că în anul 411 î. Hr., Aeropagul grecesc ardea pe rug scrierile sofistului Protagoras, care se îndoise de existenţa zeilor. Tot un act de cenzură ar putea fi considerată incendierea bibliotecii din Alexandria, cele peste 700 000 de volume împărtăşind idei păgâne, în opinia invadatorilor.  O cenzură drastică a exercitat-o Biserica, în special cea catolică, în „anii de glorie” ai Inchiziţiei. Cărţile interzise erau arse, uneori laolaltă cu autorii lor, consideraţi eretici. Astfel, în 1563 apare „Index librorum prohibitorum”, iniţi

 In 111 a. Chr., au fost adoptate noi legi agrare, pe care tradiţia – bazată pe Appianus – le atribuie tribunului Spurius Thorius. Împroprietăririle anterioare, cele ale lui Sp. Cassius din 496 a. Chr., ale lui Sp. Maelius şi M. Metellus din 416 a. Chr., cele din 383 a. Chr. şi din 232 a. Chr. comportau numai posesiunea. Legile licinio-sextiene din 367 a. Chr., prevăzând limitarea uzufructului, nu evocă nici ele decât posesiunea. Împroprietăririle Gracchilor prevedeau o redevenţă către Stat; or acestei redevenţe este în contradicţie cu exercitarea deplină a dreptului de proprietate. În legătură cu reforma din a. 111 a. Chr., textul lui Appianus menţionează trei legi: a) prima, permite beneficiarilor legii semproniene să-şi vândă loturile; b) a doua, suspendă distribuirile de loturi din ager publicus şi stabileşte un vectigal (impozit provenit din arendă) asupra ocupanţilor, al cărui venit va fi împărţit între săraci; c) a treia, suprimă vectigalul. Aşadar, reforma din a. 111 a.