Istorie

     Ca şi Ţara Românească, dar cu un decalaj de câteva decenii, Moldova a fost integrată, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în sistemul marilor itinerarii continentale, anume al celor care legau Europa Centrală şi Marea Baltică cu Dunărea de Jos şi Marea Neagră şi, prin intermediul lor, cu Orientul.      Vreme îndelungată drumurile care mijloceau schimbul de produse între Apus şi lumea orientală prin spaţiul rus au ocolit Moldova. Instaurarea hegemoniei mongole asupra Europei răsăritene la mijlocul secolului al XIII-lea şi politica comercială a Hoardei de Aur au dat un puternic impuls itinerariului comercial terestru care străbătea teritoriile ruse apusene, cu însemnatele centre de la Vladimir, Halici şi Lwów, apropiindu-se astfel de teritoriul românesc de la răsărit de Carpaţi.      Moldova atinge ţărmul Mării Negre (între 1386, cînd sigur Cetatea Albă nu mai era controlată de tătari, şi 1392, cînd Roman I se intitulează „domn de la munte pînă la mare”).104 Alianţa m

     Alexandru a apreciat foloasele care decurgeau pentru ţara sa de pe urma normalizării raporturilor dintre ea şi Ungaria şi s-a străduit să aducă linişte la hotarele dintre ea şi Moldova.     Pentru realizarea unor legături comerciale normale, el a acordat privilegii vamale negustorilor din oraşele Braşov şi Bistriţa. Ele nu s-au mai păstrat, dar sînt amintite în actele similare date de fiii săi. Faptul acesta nu s-a putut petrece înainte de 1412 datorită stării de tensiune politică existentă între Ungaria şi Moldova. Iniţiativa a putut veni şi din partea voievodului Transilvaniei Ştibor, dar oricum ar fi, actul dat de acesta nu se distanţează prea mult în timp de cele date de domnul moldovean. Fie ca răspuns la măsurile luate de Alexandru, fie din proprie iniţiativă, Ştibor a dat la 12 iulie, al acelui an, un privilegiu vamal negustorilor din oraşele Rodna şi Bistriţa şi a fixat un tarif vamal avantajos atît pentru ei, cît şi pentru cei care veneau din Moldova cu mărfuri de vî

   Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost emanciparea Moldovei de sub stăpânirea străină. Dar lupta pentru independenţă, pentru a avea şanse de reuşită, presupunea un stat puternic, eliberat de tutela marii boierimi; şi, în acţiunea domnului efortul de centralizare a statului şi progresiva sa afirmare pe plan internaţional au fost indisolubil legate.     Statul era în primul rând domnia; de la primele sale acţiuni şi până la cele din urmă, Ştefan a desfăşurat un efort neabătut pentru consolidarea puterii domneşti. Abia înscăunat în 1457, după ce a încercat să obţină prin negocieri recunoaşterea sa de către coroana polonă şi, în acelaşi timp, izgonirea din Polonia a domnului fugar, Ştefan smulge concesiile urmărite prin expediţii militare în regatul vecin. La capătul domniei, în 1504, pentru a frânge rezistenţa unei părţi a boierimii şi pentru a-l impune ca succesor pe fiul său Bogdan, pe care-l considera cel mai apt să-i continue opera, Ştefan se ridică de pe patul de m

     Ce se stie despre soţia lui Mircea ne îndreaptă însă spre un mediu cu totul diferit de cel balcanic. La moartea lui Mircea, doamna lui se afla sau poate se adăpostise în Ţara Ungurească şi cu bucurie scrie diacul de cancelarie pe hrisovul lui Mihail voievod, fiul şi urmaşul lui Mircea, la 22 iunie 1418, câteva luni după moartea marelui domn: „Am scris la Târgovişte, în vremea când a venit mama domniei tale, doamna, de la ungurii.” Diacul se adresa astfel direct domnului, printr-o ciudată încălcare a protocolului diplomelor.      Pe de altă parte, un document puţin cunoscut aruncă o lumină interesantă asupra personalităţii doamnei lui Mircea. La 2 februarie 1400, regele Sigismund scrie din Praga către „credincioasa, strălucita doamnă, soţia strălucitului bărbat, domnul Mircea, voievod transalpin”, arătând că poporul nostru din Kesztel şi împrejurimi s-a plâns împotriva ei că a călcat vechile privilegii ce le are de la regii unguri. Ea cere în chip nedrept dijmă şi vamă de la o

    Politica lui Brâncoveanu - cel puţin vreme de aproape două decenii - nu poate fi disociată însă de aceea a influentelor sale rude din familia Cantacuzinilor, din rîndul cărora cel mai strălucit reprezentant al ei, cărturarul stolnic Constantin, i-a fost un adevărat mentor, iniţindu-l şi ajutîndu-l să se maturizeze, încetul cu încetul, în arta guvernării. Şi acest lucru s-a datorat unor factori specifici. Scoborîtor al unei însemnate şi înstărite familii boiereşti oltene şi rămas de mic copil orfan de tată, postelnicul Papa, ce fusese ucis în timpul răscoalei seimenilor (1655), Brâncoveanu a crescut sub îngrijirea rudelor sale dinspre mamă (Stanca Cantacuzino) şi mai ales a unchiului său postelnicul Constantin, care i-a îndrumat primii paşi în cariera politică.      Ocuparea scaunului Ţării Româneşti la 29 octombrie 1688 de către Constantin Brâncoveanu, în vîrstă de 34 ani, s-a datorat opţiunii unchilor săi, fraţii răposatului domn, stolnicul cărturar Constantin şi marele spăta

    Iata orasul Bucuresti prin ochii clericului englez Edmund Chishull, care a vizitat Tara Romaneasca in 1702.    Bucureștiul este un oraș întins și împrăștiat, de o factură foarte specială. Părțile mărginașe sunt foarte sărăcăcioase, alcătuite din case având cea mai mare parte a lor sub pământ, ca pivnițele noastre, și fiind acoperite pe deasupra cu paie sau coajă de copac. Case mai bune sunt prin jurul palatului domnesc și sunt învelite cu șindrilă frumoasă, cu zidurile clădite din piatră solidă și curțile și grădinile întotdeauna foarte întinse împrejmuite cu trunchiuri întregi de stejar așezate cât se poate de aproape unele de altele. Străzile parcă ar fi un pod neîntrerupt, fiind podite de la o margine la cealaltă cu dulapi masivi, lungi de zece yarzi și largi de tot atâtea degete, și această lucrare, oricât ar părea de costisitoare a fost dusă mai departe printre toate clădirile orașului, pe o lungime de câteva mile, socotindu-le împreună. Priveliștea de departe a orașului ca

     In iunie 1941, România intra in război, alături de Germania,pentru a-şi relua teritoriul pe care Rusia sovietică îl anexase în 1940. Întreaga economie este trecută pe picior de război, industria fiind chemată să contribuie în mod substanţial. Se accentuează intervenţia statului în această ramură economică, prin înfiinţarea Ministerului Coordonării şi Statului Major Economic, iar controlul asupra producţiei şi circulaţiei mărfuriilor se aplica prin legea privind producţia, regimul preţurilor, specula şi sabotajul economic, extins chiar şi asupra unor socierăţi cu capital stăin.       Sunt vizate în mod special ramurile legate direct de efortul de razboi (peste 50% din investiţiile de la buget aparţin industriei metalurgice). Anumite ramuri sau intreprinderi sunt grupate în ,,cicluri de producţie,, acordându-li-se subvenţii şi facilitaţi financiare.       Pentru a suplini livrările insuficiente de materii prime de către Germania, se utilizează înlocuitori, se stabilesc cote

     Până în 1877 nu putem vorbi de un sistem bancar în România. Aceasta se explica prin insuficienta acumulare interna de capital, dar mai ales datorită opoziţiei puternice a capitalului cămătăresc care practica împrumuturi pe termen scurt şi cu dobânzi mari.Chiar şi puţinele case de bancă apaţinând unor străini (armeni, evrei, etc) practicau tot în credit cămătăresc, avantajul este că aceştia s-au împamantenit la noi şi astfel profiturile nu au ieşit afară din ţară.     În 1856 Banca Moldovei (Iaşi) acorda împrumuturi cu dobânzi mici prin garanţii imobiliare (ipoteca), însă după mai bine de un an va da faliment, datorită nerambursării creditelor.         După 1860 Banca Imperiala Otomană va crea la Bucureşti şi Galaţi câte o filială, cu capital englez. Filiala bucureşteană îşi luase numele de Banca Romaniei (care ceruse monopolul emisiunii monetare româneşti în 1865) şi va rezista mai mult, sub o altă denumire-Bank of Romania.      Singura instituţie de creit care acorda s

    Iata cum descrie Timisoara, cronicarul Evliya Celebi in urma vizitei facuta in 1652 pe aceste meleaguri.     În cetate sunt patru geamii. Geamia lui Suleiman han a fost un lăcaș mare de rugăciune, dar acum e șubredă. E o clădire din calcar și nu din piatră[!]. În prezent, această geamie e plină cu grămezi de pesmeți pentru gaziii musulmani. Mai sunt: geamia Gemgeme [?], geamia Șiket [?], patru lăcașuri pentru derviși, șapte școli pentru copii, trei hanuri și patru băi frumoase, dintre care baia de la Poarta de apă și cea de lângă Poarta de la mal se află în interiorul porților.     În cetate se găsesc patru sute de dughene; bazarul este împodobit, iar toate străzile sunt pardosite cu scânduri; pavaj de piatră nu există, dar nici nu e cu putință. Prin interiorul cetății trece, prin două locuri, prin canele, râul Timiș, și toată populația de acolo ia apă și-și potolește setea; cișmele nu sunt deloc. Toate murdăriile se aruncă în râul Timiș și plutesc pe el. În această cetate se

      Problema participării României la cel de-al doilea război mondial face în prezent obiectul unei analize complete şi pertinente din partea istoricilor din ţara noastră, renunţându-se la tratarea unilaterală de până acum, adică trecerea sub tăcere a perioadei 1941-1944. Guvernul mareşalului Antonescu a considerat, de datoria sa, că este momentul să acţioneze pe plan militar pentru a face nul şi neavenit actul anexat tratatului Ribbentrop-Molotov cu privire la pretenţiile Rusiei staliniste asupra unor teritorii româneşti. Potenţialul economic şi militar al României este pus in slujba materializării acestui drept sfânt al poporului nostru. Jertfele armatei române pe frontul de răsărit, la Cotul Donului şi in alte zone, în contextul planului strategic german de a împinge în liniile întâi ale frontului alte trupe decât cele nemţeşti, coroborate cu efortul economic destinat războiului n-au putut fi evaluate până in prezent. Cert este că România a simţit din greu tarele acestui război.

      Iata cum ii descrie pe romani, ofiterul austriac   Friedrich Schwanz von Springfels, dupa vizita sa in Oltenia in prima jumatate a secolului al XVIII lea     Ca meseriași, găsești doar puțini cizmari și croitori, cât și blănari. Maiștri meșteșugari nu sunt deloc, decât doar dacă am vrea să socotim astfel pe țiganii care îndestulează toată țara cu munca lor de fierari și lăcătuși.      În ce priveste felul lor de viață ei nu sunt greu de mulțumit cu mâncarea, grâu, carne, pește, vânat se pot avea din belsug, dar la gătit nu se pricep. Apoi și multele posturi condamnă pe bieții români, de cele mai multe ori, la usturoi, ceapă și supă de varză, pâine se mănâncă de asemenea puțină, căci boierii înșiși și toți cei care sunt mai de seamă, întrebuințează în locul ei azimă, adică un aluat de făină de grâu cea mai bună și cea mai albă, copt în spuză, iar cei de rând un aluat din făină de mei sau chiar mămăligă, adică o fiertură vârtoasă de făină de păpușoi fiartă cu apă într-o tingi

       În ceea ce priveşte politica financiară a României de la 1928 şi până la mijlocul anului 1931, aceasta a vizat în primul rând realizarea stabilităţii monedei naţionale.       Cursul stabilizării fusese fixat la 3,20 centime elveţiene de către precedentul guvern liberal care obţinuse colaborarea în planul de stabilizare a 14 bănci de emisiune din străinătate. În 1928 însă, cursul leului a urcat de la 2,50 la 3,20 astfel încât guvernul naţional-ţărănist care a urmat s-a găsit în faţa a două alternative: •         amânarea stabilizării cu 6 luni pentru a putea lua din nou contact cu guvernatorii celor 14 bănci şi a le explica de ce stabilizarea trebuie făcută la 2,50, când cursul leului era de 3,20 sau; •         primirea unei retuşări a acestui curs, care dacă ar fi fost redus la 3,12, operaţiunea s-ar fi făcut imediat.       Situaţia grea în care se afla Banca Naţională a impus grăbirea împrumutului extern şi a stabilizării la un curs de 3,12 în loc de 2,50 pentru