Istorie

Regimul fanariot a însemnat, în primul rând, desemnarea domnilor direct de către Poarta otomană. În pofida faptului că în scaunele de la Iaşi şi Bucureşti erau numiţi greci dintre foştii dragomani de la Poartă, au fost şi unele excepţii. În prima jumătate şi la mijlocul secolului al XVIII-lea, au domnit doi reprezentanţi ai familiei româneşti Racoviţă, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, patru reprezentanţi ai familiei româneşti Călmaşu (Callimachi), originară din ţinutul Orhei. Izvoarele publicate care reflectă raporturile Ţărilor Române cu Poarta otomană în epoca fanariotă oferă informaţii şi în privinţa instituţiei domniei. Unele dintre ele acordă domnilor independenţă deplină, în sensul recunoaşterii puterii depline de administrare a ţării. În mai multe acte sunt menţionate prerogativele domnului ca autoritate supremă asupra tuturor supuşilor şi asupra întregului teritoriu al ţării, dreptul suprem în materie fiscală – introducerea şi perceperea impozi

Se consideră că epoca fanariotă, în Moldova, începe în anul 1711, iar în Ţara Românească, în anul 1716. În ce priveşte cauzele instaurării acestui regim, de asemenea, s-au dat explicaţii diferite. Unii istorici au afirmat că principala cauză a introducerii acestui regim de către otomani a fost neîncrederea în domnii locali, în boierimea locală, care se ridica la luptă pentru înlăturarea suzeranităţii otomane. Alţii au afirmat că principala cauză a constat în faptul că datorită condiţiilor vitrege, boierimea locală s-a ruinat şi, ducând lipsă de bani, ea nu mai putea participa la lupta din Istanbul pentru scaunul domnesc, care era din ce în ce mai scump. Nimicirea dinastiilor domnitoare din cele două ţări româneşti au acutizat la maximum raporturile dintre diferitele partide boiereşti, fiecare străduindu-se să înainteze candidatul ei la domnie dintre boierii pământeni, evident, partida „turcofilă” fiind favorizată în această competiţie de Poartă. Atunci când şi această formă

Campania de înscăunare a lui Ieremia Movilă în Moldova a fost condusă de hatmanul Zamojski. Mişcarea trupelor polone spre hotarele Moldovei era atent urmărită de principele Transilvaniei Sigismund Bathory, care, imediat ce a aflat despre trecerea Nistrului de către poloni (27 august 1595), a trimis un sol în tabără lui Zamojski. Solul transilvănean înmâna lui Zamojski scrisoarea lui Sigismund Bathory în care principele îl avertiza încă o dată pe hatmanul polon că Moldova este supusa sa şi îi cerea să o apere de tătari. Dar avertismentul a fost respins. Încă pe 21 august unui sol al lui Ştefan Răzvan, care sosise în tabăra polonă, i s-a cerut ca domnul Moldovei să nu opună rezistenţă şi să părăsească ţara. Este de remarcat că nici otomanii nu erau dispuşi să intervină în Moldova. În orice caz, dintr-o scrisoare a sultanului Mehmed III către Ştefan Răzvan (aprilie-mai 1595), aflăm că cererea domnului Moldovei de a primi ajutor de la Poartă a fost respinsă, sultanul cerându-i ca

Drept rezultat al campaniei otomane din 1538, Poarta a anexat de la Moldova oraşul Tighina şi partea de sud a regiunii dintre Nistru şi Prut – Bugeacul. Denumirea oraşului Tighina a fost schimbată în Bender şi aici a fost creată o raia otomană. Şi tot în urma acestei campanii a fost formată raiaua Brăila. Politica de anexare a teritoriilor româneşti de către Poartă a fost continuată şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ca rezultat al expediţiei otomane din 1552, în Transilvania a fost format un nou paşalâc cu centrul la Timişoara. Ulterior, la 1595, a fost formată raiaua cu centrul la Ismail, iar la 1622, raiaua cu centrul la Reni. În legătură cu slăbiciunea militară otomană din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta cedează Imperiului Habsburgilor Transilvania (1699). Către mijlocul secolului al XVIII-lea, imense teritorii româneşti erau înstrăinate: întreaga Transilvanie era supusă Habsburgilor, turcii şi tătarii ocupau în regiunea Nistru-Prut circa 55,7%

De la bun început, este de menţionat că gradul de dependenţă al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost diferit. Ţara Românească, care a fost lovită prima de oştile otomane şi a recunoscut suzeranitatea sultanului încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, a cunoscut cea mai mare presiune din partea Porţii. Moldova a fost mai puţin afectată, iar Transilvania a cunoscut suzeranitatea otomană în formele cele mai uşoare, încât în Tratatul de pace de la Westfalia (1648), ţările europene au recunoscut Transilvania drept un stat independent. Suzeranitatea otomană a generat unele fenomene noi în viaţa social-economică şi politică a Ţărilor Române. Unul dintre acestea e fenomenul ocupării scaunului domnesc din Moldova de către reprezentanţi din Ţara Românească, şi invers. De asemenea, mai mulţi boieri moldoveni au ocupat funcţii de mari dregători în Ţara Românească, şi invers. Fenomenul indigenatului, care apare în secolul al XVI-lea, tot poate fi o consecinţă a suzeranităţii otomane.