Istorie

Instituţia naşilor, la fel ca şi celelalte obiceiuri, are o tradiţie deosebită. În toate ţările creştine, indiferent dacă erau catolice sau ortodoxe, la cununie, în mod obligatoriu, trebuia să existe martori. Din această obligaţie a apărut o tradiţie frumoasă în ţările româneşti – năşia la nuntă. Deci naşii erau asemenea părinţilor pentru tânăra familie, le purtau de grijă pe tot parcursul vieţii, le botezau copiii, îi ajutau la ridicarea casei etc. La nuntă, la botez, la sfinţirea casei, din partea naşilor se făceau daruri mari şi semnificative. Pentru tânăra familie darurile naşilor constituiau un sprijin şi un ajutor important. Naşii se alegeau dintr-o familie exemplară, numai oameni „gospodari”, „cuminţi”, „înstăriţi” şi „stimaţi”. Cu toată cheltuiala mare, să fii naş era o onoare. Cu cât mai mulţi fini aveai, cu atât mai respectată era poziţia pe care o ocupai în societate. Foarte des nunul mare era un frate sau o soră mai mare din familie. De exemplu, Nicolae Mavrocordat

Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea aveau un stat unitar şi puternic – cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă pe cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor: Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (Drumul mare de la varegi la greci) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră.           Din secolul al IX-lea cronicile bizantine încep să menţioneze pe temuţii varangoi sau varegi, ajunşi în Imperiul Bizantin ca urmare a activităţilor co

Încă în timpul războiului cu Totila, un masiv şi foarte puternic contingent longobard se afla în slujba trupelor imperiale ale lui Narses, luptând foarte efficient împotriva ostrogoţilor. Probabil că deşi distrus de războaie, sudul cu clima sa plăcută i-a fascinat pe aceşti luptători plecaţi din nordul continentului, aşezaţi iniţial pe cursul inferior al Elbei, apoi în zona părăsită de poporul rugilor de la nord de Dunărea austriacă şi după emanciparea de sub suzeranitatea hunică, în Pannonia lăsată liberă de ostrogoţi. Ceea ce i-a determinat însă finalmente să pornească sub conducerea regelui lor Alboin în anul 568 spre Italia, au fost noile realităţi politice create în Pannonia prin pătrunderea în acest spaţiu a triburilor avarilor. După unele afirmaţii vehiculate în epocă, longobarzii ar fi fost chemaţi în peninsulă de chiar generalul Narses, nemulţumit de poziţia marginală în care se afla ca şi comandant militar al Italiei şi de intrigile ce se urzeau împotriva sa la Const

Ca peste tot în Europa, şi în Ţara Românească aceste târguri se aflau în stăpânirea domniei, Bisericii sau boierilor. În momentul în care unele dintre târgurile ce depindeau de domnie au prezentat condiţii de dezvoltare suficiente pentru a susţine o comunitate permanentă, cu perspectiva unor venituri pentru domn, au primit privilegii şi au trecut în rândul oraşelor. Un astfel de târg era situat în sud, în apropierea Dunării, la Cornăţel. Ca sat boieresc apare în 1492 şi 1526, pentru ca în 1538, aşezarea să fie numită târg. Locuitori de aici apar mai înainte cu marfă pe piaţa de la Braşov. Târgul de la Cornăţel a fost favorizat de situarea în zona lacurilor bogate în peşte de la gura Mostiştei. Ca oraş, se dezvoltă după domnia lui Mircea Ciobanul; o parte din moşia pe care se afla nu era domnească şi aparţinea unor boieri. Un alt târg era la Săcuieni, locuitorii săi fiind cuprinşi în rândul negustorilor ţării cărora li se adresa, într-un privilegiu, Dan al II-lea. În Ţara

Cel mai însemnat moştenitor al Imperiului Roman de Apus a fost regatul întemeiat de poporul francilor. Francii au edificat un stat ce a durat mai mult în timp şi care a reuşit să supravieţuiască personalităţilor ce iau asigurat ascensiunea şi a culminat cu restaurarea Imperiului occidental. Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Alte două ramuri ale francilor, ripuarii şi hessienii, se aşează primii în jurul Coloniei (Köln), ceilalţi pe valea Moselei. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria istorică nu i-a păstrat decât numele. Urmaşul lui Merowech, regele Chlojo, a