Istorie

  Turismul s-a manifestat sporadic la începuturile sale pe teritoriul tãrilor românesti din cauza nesigurantei drumurilor, principala formã de activitate turisticã fiind pelerinajul religios, formã care în perioada socialist comunistã (1944-1989) nu va mai fi sustinutã de cãtre stat. Documentele vremii aratã cã primele forme de turism erau de masã, etnofolclorice, organizate cu prilejul unor momente festive, traditionale: sãrbatori folclorice, serbãri câmpenesti, târguri sau hramuri. Treptat se delimiteazã turismul balnear, acesta fiind mentionat în localitãtile: Bãile Felix în sec. al XV-lea, Ivanda (Timis) si Lipova (Arad) în sec. al XVI-lea, Bazna în sec. al XVII-lea, Bãile Herculane în anul 1734, Olãnesti în 1760, Borsec în 1770, Vatra Dornei în 1788. Conform documentelor administrative în secolul al XIX-lea existau 23 de statiuni de interes general, 78 de interes local si 38 de localitãti cu izvoare minerale. Primele asociatii cu activitãti turistice care apar în spatiul rom

  După cel de-al Doilea Război Mondial, în România timp de 20 de ani (până în anul 1976) s-au mai constituit 29 de instituții noi de învățământ superior cu precădere în diferite regiuni/localități ale țării, dezvoltând noi centre universitare. Universitățile erau repartizate pe centre universitare în sensul că instituțiile care au funcționat în aceeași localitate formau centrul universitar specializat de învățământ superior. Acestea au fost: 1. Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș 1945 2. Academia „Ștefan Gheorghiu” din București 1945 3. Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara 1945 4. Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din Timișoaraa) 1945/1976 5. Universitatea de Arte din Târgu Mureș 1946/1998 6. Universitatea din Craiova 1947 7. Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați 1948 8. Universitatea „Transilvania” din Brașov 1948/1971 9. Universitatea din Petroșani 1948 10. Universitatea Pe

  Perioada de după 1918 s-a caracterizat prin formarea multor instituții de învățământ superior, respectiv prin apariția de noi facultăți în diferite zone ale țării, cu precădere în noile provincii: Basarabia, Transilvania și Bucovina. Cele mai vechi instituții de învățământ superior din țară ar fi: Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași în 1813, când s-a înființat o secție specială de inginerie civilă 4 , Universitatea Politehnica – anul 1818, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București în anul 1852 (prin facultatea de Medicină Veterinară). Apoi, în anul 1857 Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, ca să nu mai vorbim că în 1860–1864–1867 până în 1912 s-au înființat un număr foarte mare de facultăți. În 1913 s-a fondat Academia de Înalte Studii Industriale și Comerciale din București, actuala Academie de Studii Economice. În 1934 Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București etc. Primele anuare

  Dupã Marea Unire, România era o tarã preponderent agrarã, principala activitate a majoritãtii populatiei fiind agricultura, sau mai bine spus, întrebuintarea pãmântului si îngrijirea animalelor. În ceea ce priveste industria, România avea nevoie de initiativã în spatiul economic, de capital, materie primã, fortã de muncã liberã si o nouã legislatie, insã nici unul dintre aceste atribute nu exista. Pe teritoriul de astãzi al României, industria îsi are originea la mijlocul secolului al XIX-lea, în fabricarea bãuturilor alcoolice (spirt si bere), dar si a bumbacului si postavului. Alte forme de organizare industrialã, mai degrabã mestesugãresti, erau constituite pentru fabricarea de chibrituri, lumânãri, sticlã si cãrãmizi. Corelat cu gradul mare de analfabetism al populatiei, forta de muncã era slab calificatã. Se fãceau eforturi pentru rãspândirea educatiei de bazã, iar calificãrile înalte se obtineau în scolile si universitãtile din marile orase europene. Mai usor de instr

  În secolul al XIV-lea, domnitorii români din statele feudale Moldova si Tara Româneascã erau la curent cu toate evenimentele internationale, prin intermediul cãlãrasilor si a lipscanilor, cãrora le erau pusi la dispozitie la olacuri, de cãtre sãteni sau târgoveti, conform obligatiilor care le reveneau, asa numitii cai de olac. Primii strãmosi ai postasilor români, se numeau olãcari si se aflau în slujba domnitorilor. Cel mai vechi document care sugereazã existenþa curierilor pe teritoriul tãrii noastre este un hrisov întocmit de Mircea cel Bãtrân, în 1399. Serviciul de postã oficialã a fost organizat de cãtre administratia otomanã pânã la sfârsitul secolului al XVIII lea, concesionat întreprinzãtorilor particulari care la 1797 foloseau 800 surugii, rotari si dârvari.   Dupã Tratatul de la Adrianopol din 1829, în Moldova si Tara Româneascã au fost înfiintate servicii de transport corespondentã. Prima emisiune de mãrci postale românesti intitulatã Cap de bour a fost tipãritã