Istorie

  Peisajul politic european a fost puternic bulversat de trei evenimente consecutive care s-au succedat în anul 1740: moartea lui Frederic Wilhelm, regele Prusiei (31 mai), moartea împăratului Carol al VI-lea (20 octombrie) şi moartea ţarinei Ana Ivanovna (28 octombrie). Primele două evenimente au avut o influenţă foarte mare asupra Imperiului, profilul politic al acestuia fiind profund bulversat şi definitiv schimbat. La moartea lui Frederic Wilhelm, regele care dăduse Prusiei o armată foarte puternică, principe regal a devenit Frederic al II-lea (1740-1786). După moartea lui Carol al VI-lea: Pragmatica Sancţiune conferea tronul fiicei acestuia Maria Tereza, în vârstă de 23 de ani. Carol al VI-lea făcuse eforturi şi sacrificii foarte mari pentru ca marile puteri să garanteze succesiunea pe care el o propusese. Spania în 1725, Rusia şi Prusia (1726), apoi Marea Britanie, Franţa, Pemont-Sardinia au recunoscut Pragmatica Sancţiune . In ciuda faptului că Dieta imperială a aprobat

  În proporţie covârşitoare (94,6% în 1837 şi 96,5% în 1838) comerţul exterior transilvănean se desfăşura cu Ţara Românească şi Moldova, cu provinciile turceşti, în timp ce cu Ungaria şi regiunile austriece avea loc doar în proporţie de 5% şi respectiv 3,5%. În Ţara Românească şi Moldova relaţiile comerciale externe se loveau de monopolul instituit de Poarta otomană în domeniul exportului a numero­ase produse de prim ordin (grâu, oi, seu, miere etc.) spre a se aproviziona cu prioritate, la preţuri fixate arbitrar de catre Constantinopol. Cu toate că, datorită lungilor lor frontiere, ambele Principate ocoleau într-o anumită măsură poruncile Porţii, contrabanda practicându-se intens, la mijlocul secolului al XVIII-lea acest monopol devenise una din cele mai grele poveri economice pentru ele. La rândul lor, interesele economice ale puterilor europene vor contribui şi ele în direcţia favorizării posibilităţilor de export. Desfiinţând complet monopolul, pacea de la Adrianopol din 1829

  După eşecul turcilor în faţa imperialilor şi acceptarea tratatului de la Karlowitz (1699), turcii păreau a se resemna cu pierderea importantelor poziţii deţinute în Europa centrală vreme de peste un secol şi jumătate. Surprinzătorul succes, puţin exploatat atunci, de la Stănileşti (1711), în faţa armatelor ţarului (obosite după războiul cu suedezii), dar şi celelalte succese ale campaniilor otomane pe frontul rusesc care au condus în cele din urmă la tratatul de la Adrianopol (24 iunie 1713), i-au stimulat pe turci în decizia lor de a relua campania în Europa. Un rol important în reluarea politicii de recucerire a teritoriilor pierdute, de reluare a luptelor pentru anularea tratatului de la Karlowitz l-a avut marele vizir Silahdîr Ali Paşa, care credea în capacitatea armatei otomane de a ieşi învingătoare dintr-un nou război. Sub influenţa vizirului, sultanul Ahmet al III-lea a reluat lupta sa împotriva Veneţiei, profitând de altfel de lungul război de succesiune spaniol care-i e

  Negocierile de la Karlowitz au debutat în iulie 1698, iar cele două părţi au reuşit să ajungă la un consens pe 26 ianuarie 1699, când de altfel turcii au semnat tratatul de pace cu austriecii, veneţienii şi polonezii. Rusia, neobţinând ceea ce îşi propusese nu a semnat tratatul, încheind cu turcii o pace separată abia în 15 iulie 1700. Ungaria şi Transilvania, cu mici excepţii, reveneau austriecilor,   Polonia a primit Podolia şi partea vestică a Ucrainei. Veneţienii intrau în posesia Moreei, Corintului, Insulei Sainte-Maure şi a câtorva teritorii din Dalmaţia, Albania şi Bosnia, fără însă a primi şi Insula Creta. Rusia, în cele din urmă, primea recunoaşterea cuceririi Azovului, care asigura ieşirea la Marea Neagră şi instalarea armatelor sale în proximitatea acesteia, mai primea o parte a Ucrainei de la est de Nistru, întinzându-se până la Kouban. Acest tratat consacră noua realitate geopolitică din Europa central-sud-estică. Putem constata o întoarcere completă a situaţie

Franţa putea, prin puterea economică pe care o avea, prin comerţul său extern, declanşând un război economic, să slăbească economia olandeză. Un război economic nu era suficient însă pentru regele francez. El, timp de patru ani, a pregătit acest război, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic. Un tratat secret semnat la Douvres (1670) cu regale englez Carol al II-lea, o nouă alianţă cu Suedia (1672), ocuparea ducatului Lorenei, promisiunea de neutralitate a împăratului şi a numeroşi principi germani, alianţa arhiepiscopului de Köln care era în acelaşi timp principe-episcop de Liège, sunt principalele etape ale acestei intense activităţi diplomatice menite a izola adversarul, garantând apoi un succes facil. Armata franceză, pregătită şi ea timp patru ani de către Louvois, a pornit în aprilie 1672 către Provinciile Unite trecând prin episcopatele de Liège şi Köln, traversând Rhinul prin vadul Tollhuis la 12 iunie şi trecând pe la Nimègue, intra la 20 iunie în Utrecht. Această