Istorie

Statele europene şi-au îndreptat atenţia spre America, iar americanii înşişi şi-au fixat ochii asupra bătrânului continent, Europa devenind, pentru exponenţii noului spirit al Iluminismului, o sursă de inspiraţie şi un model. De altminteri, coloniştii, cu spiritul lor deschis spre nou, cu orientarea lor pragmatică, cu accentul pus pe aspectele empirice ale realităţii, cu necesitatea adecvării la condiţii noi de viaţă şi prin confruntarea liberă a ideilor, în plan religios sau politic, erau pregătiţi pentru a asimila noile concepţii iluministe. Dreptul natural sau curiozitatea naturală faţă de ştiinţele naturii păreau mai adecvate experienţei americane, unde nevoia de a gândi cu propria minte, utilizarea raţiunii şi a cunoştinţelor practice, cadrau mai uşor cu mentalitatea unor oameni care nu erau prinşi în chingile unor ordine sociale sau a unor clase, ala căror limite erau greu de surmontat, aşa cum se întâmpla în Europa. Exista, neîndoielnic, un context favorabil culturii şi p

       Expansiunea islamică medievală cunoaşte două etape distincte. Prima, derulată pe parcursul secolului al VII‑lea, are drept rezultat configurarea vastului imperiu al Omeiazilor, care se întindea de la Tanger la Herat şi de la Marea Caspică la Aden. A doua etapă începe în secolul VIII, când regiunile Sind, Transoxiana, Horezm şi Peninsula Iberică, ultima cucerită fulgerător de liderul maur nord‑african, Tarik ibn Ziyad, în anii 711‑714, sunt înglobate în statul islamic. Chiar după ofensiva eşuată la Poitiers (732), musulmanii se menţin în Narbonne, până într‑o fază avansată a domniei lui Pepin cel Scurt (759). Aceşti cuceritori tereştri, sedentarizaţi în bazinul occidental al Mediteranei, vor dobândi, treptat, şi experienţă nautică. Orizontul şi vocaţia maritimă au determinat organizarea unor societăţi de navigatori‑piraţi, în Spania musulmană şi Africa de Nord (Ifriqiya), care, vreme de secole, sub denumirea de sarazini, au terorizat coastele Mediteranei occidentale. Ast

În perioada colonială, relaţiile dintre colonişti şi indigeni au fost caracterizate de o continuă înfruntare pentru stăpânirea teritoriilor. Chiar dacă perioadele de acalmie au alternat cu cele de teribilă adversitate, modul normal de manifestare a relaţiilor dintre vechii şi noii americani a fost războiul. Coabitarea celor două rase nu a fost posibilă: modurile lor de viaţă erau radical diferit .   A fost un noroc pentru coloniştii albi că indienii erau prea puţini, prea înapoiaţi, prea slab organizaţi şi prea dezbinaţi pentru a constitui într-un obstacol insurmontabil pentru europeni. În momentul sosirii acestora în Lumea Nouă, numărul băştinaşilor de la est de Mississippi nu depăşea, probabil, două sute de mii. Cea mai puternică era confederaţia triburilor irocheze, care stăpânea zona de la vest de viitorul New York. În sud-est era o puternică confederaţie a triburilor Muskogean. Departe în nord-vest, în prerii, triburile Sioux aveau o oarecare organizare. Unele triburi din nor

      Atacul inopinat asupra mănăstirii Lindisfarne, de pe coasta orientală a regatului Northumbria, la 8 iunie 793, a declanşat aşa‑numita „furie a normanzilor“, un asediu devastator şi terifiant efectuat de navigatorii şi războinicii scandinavi asupra coastelor şi a regiunilor de frontieră ale Europei occidentale, care s‑a prelungit vreme de mai bine de două secole. Aceşti invadatori surprinzători şi brutali sunt pomeniţi în izvoare sub diverse denumiri: normanni, ascomanni, lochlannach, vikingi, madjus , ruotsi, rus, varegi, varangi, variak . În calitate de piraţi, exploratori, colonizatori, mercenari, comercianţi sau politicieni versaţi în intrigi diplomatice, ei îşi vor face simţită hegemonia maritimă, militară şi comercială, timp de sute de ani, de pe coastele nordice ale Americii până la hotarele Indiei şi de pe ţărmurile Africii până în fiordurile Mării Nordului sau golfurile Mării Baltice. Aventurile lor nautice şi raidurile lor pustiitoare pot fi uşor reconstituite,