Istorie

În anul 1853 izbucneşte un nou război ruso-turc finalizat prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856. Acest tratat conferă un statut nou Principatelor Române. A fost desfiinţat protectoratul Rusiei ţariste, Principatele Române fiind trecute sub garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare. S-a dispus convocarea Divanurilor ad-hoc şi consultarea românilor cu privire la organizarea definitivă a Principatelor (eventuala unire a lor). Divanurile au fost convocate în septembrie 1857 şi au stabilit următoarele: respectarea autonomiei Principatelor conform vechilor capitulaţii din 1393, 1460, 1511 şi 1634; unirea politică a Principatelor într-un singur stat sub numele de „România”: consacrarea pe tronul ţării a unui principe străin ales din una din dinastiile europene; organizarea unui regim constituţional – parlamentar. Drept urmare, la 07. 08. 1858, a fost finalizată conferinţa ambasadorilor puterilor contractante prin încheierea Convenţiei de la Paris. Convenţia de la P

       Restaurarea puterii otomane în cele trei principate răsculate împotriva ei s-a produs lent în urma încheierii păcii de la Zsitvatorok (1606) între turci şi imperiali, care a stăvilit expansionismul habsburgic spre răsărit, şi prin îngrădirea treptată, în anii următori, a influenţei polone, puternic reafirmată în spaţiul carpato-dunărean în condiţiile crizei hegemoniei turceşti.         Sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul a însemnat doar încheierea unei etape a războiului antiotoman, deoarece Ţara Românească şi, în parte, Transilvania, continuă alianţa cu Imperiul habsburgic. Începutul veacului aduce în Ţara Românească domnia lui Radu Şerban (1601-1611), exponentul boierimii antiotomane, în Transilvania confruntări între imperiali şi turci, în Moldova un condominiu polono-otoman favorabil, prin dinastia Movileştilor, Poloniei.           Primul deceniu cunoaşte o slăbire a dominaţiei otomane, determinată de marea răscoală antiotomană condusă de Mihai Viteazul, da