Istorie

      Epoca Mariei Terezia (1740-1780) deschide o nouă fază în istoria practicii reformiste la nivelul întregului Imperiu, cu repercusiuni în Transilvania, care înregistrează dificultăţile şi adversităţile ce ocupă începuturile domniei. Maria Terezia inaugurează o etapă în reformismul austriac în termeni absolutişti printr-o practică dominată de pragmatism. Prin consilierii săi, mai cu seamă Haugwitz, concepe şi realizează reforme fundamentale, acţionând împotriva Stărilor în vederea redresării Monarhiei austriece. Reformele financiară, judiciară, separarea afacerilor administrative de justiţie, reforma armatei vor colabora la organizarea statului modern.       Principala reformă care a avut o înrâurire decisivă în Transilvania a fost reforma socială prin care Curtea a intervenit în raporturile dintre nobilime şi ţărănime. Seria de intervenţii imperiale se concretizează preliminar în Dieta din 1714 când, din raţiune de stat, se stabileşte ca iobagii ereditari să slujească patru zi

      Regimul austriac, la scurtă vreme după instaurarea lui, a fost confruntat cu răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1713), care, continuând lupta antihabsburgică, asociază, prin cuprinderea iobăgimii, un caracter social acţiunilor de eliberare. Rákóczi era un magnat ce deţinea un imens domeniu, aparţinând unei familii cu tradiţie antihabsburgică, un spirit luminat, îmbibat de cultură franceză, profesând în materie religioasă o atitudine de toleranţă.      Răscoala a fost determinată de nemulţumirea stărilor din Ungaria Superioară faţă de politica absolutistă a Habsburgilor care lăsa să se întrevadă tendinţa de micşorare a privilegiilor nobilimii, iar prin acţiunea de catolicizare leza interesele calvine. Francisc Rákóczi al II-lea reprezenta „partida naţională” a Ungariei şi nobilimii ardelene orientate şi în perioada anterioară împotriva Habsburgilor. Profitând de cadrul favorabil creat de războiul de succesiune la tronul Spaniei, beneficiind de ajutorul Franţei şi a

       În aceeaşi perioadă în care Transilvania se remarca în politica europeană, Ţara Românească îşi consolidează autonomia internă în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Accentuarea procesului de pătrundere a elementelor levantine din deceniul al treilea determină, în Ţara Românească, o amplă mişcare împotriva domnilor favorabili penetraţiei elementelor străine în structura feudală a ţării. Ea se îndreaptă implicit împotriva încercărilor Imperiului otoman de a crea o bază socială pentru restaurarea propriei dominaţii.      Din mijlocul acestor frământări sociale care agită scena politică a vremii se afirmă personalitatea agăi Matei din Brâncoveni, fiul unuia din boierii lui Mihai Viteazul. Conducător al boierimii protestatare, refugiată în Transilvania, el a încercat cu sprijinul lui Gheorghe Rákoczi I să înlăture o domnie care ameninţa să prejudicieze principiul monopolului puterii în stat a boierimii autohtone şi statutul autonom al ţării. Încălcările săvârşite de Leon Tomşa (

      Al doilea triumvirat constituie o abilă lovitură de teatru, calculată de   Octavian. De data aceasta nu s-a mai aflat în cauză un cartel politic sau o influenţă mai mult sau mai puţin ocultă, oficioasă, neoficială, asupra mersului instituţiilor statului. Acest al doilea triumvirat era destinat reconstituirii, condamnate de fapt să fie efemeră, a „lagărului" politic cezarian şi destabilizării totale a facţiunii republicane, a rezistenţelor senatoriale, şi ulterior zdrobirii cezaricizilor.      După idele lui Martie, Lepidus sprijinise candidatura lui Antonius la pontificatul maxim încât Marcus Antonius devenise pontifex maximus. La sfârşitul lunii octombrie a anului 43 î.C, Lepidus, guvernator al Hispaniei Citerior şi al Galliei narboneze, încă din 44 î.C, şi-a unit forţele cu cele ale lui Marcus Antonius, refugiat tocmai în sudul Franţei actuale. El a aranjat o întrevedere între el şi Marcus Antonius pe de o parte şi Octavian pe de alta. Caesar cel Tânăr nu putea să înf

       Orice apariţie de aşezări noi era sub controlul domniei şi de aceea întemeierea şi refacerea satelor pustiile se făcea numai cu asentimentul prealabil al ei. În cursul secolelor XIV—XVII domnii ţărilor române controlau cu multă vigilenţă acest drept al lor, apli când sancţiuni, cînd acest drept era încălcat. Un sat întemeiat pe loc pustiu sau refăcut, o selişte, unde se aduc săteni noi — poartă denumirea de slobozie, atunci cînd are de la domn pri­ vilegiu de scutire pentru adunare de oameni.       La 1439 Ivan Stîngaciu capătă confirmarea pentru satul lui de pe Racova „ unde-i iaste casa lui... care sin­gur el din pustiu şi din pădure s-au făcut lui şi, seliştea pe deamîndoao părţile hotarului ". Se mai adaugă o  pre­ cizare referitor la conţinutul termenului selişte: „ au muncit de au curăţit din pădure şi au făcut selişte, adică satul, şi cu morile ce sîntu acolo" .       În Ţara Românească nu avem relatări directe cu privire la întemeierea satelor noi, îns

      În 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii” s-a instaurat un control absolut al partidului asupra întregii activităţi editoriale. Prin Decretul 303 se naţionaliza întreaga industrie cinematografică şi se confiscau sălile de cinema. A continuat în ritm susţinut epurarea bibliotecilor, a repertoriului folcloric, ca şi eliminarea din instituţiile publice a persoanelor neagreate de partid.      Din punctul de vedere al partidului, poporul nu are nevoie de produsele artistice burgheze. Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele au dreptul să fiinţeze numai cu condiţia adoptării materialismului dialectic şi istoric   iar artei în general nu i se permite să existe în afara „ cauzei generale a proletariatului ”. Analiza şi judecata de valoare a unei opere pot fi făcute doar din perspectiva contribuţiei acesteia la construirea socialismului în RPR.     

      Între obiectivele principale ale legii învăţământului din 3 august 1948 – Decretul nr. 175 – s-au aflat: formarea tinerilor în spirit comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi superior. Scopul reformei nvăţământului din 1948 era o politizarea integrală a învăţământului şi o „curăţare” a învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în învăţământul mediu şi superior. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de „cadre” care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură.      Şcoala reprezenta, în viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de pregătire a cadrelor necesare construirii socialismului. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar.

     Domnul era nu numai suzeranul suprem al ţării, el însuşi era un feudal, domeniul său fiind alcătuit din numeroase sate. In primele secole este foarte greu să se facă o delimitare pre­ cisă între patrimoniul statului şi domeniul privat al domnului.      Stăpânirea supremă a domnului era suprapusă tuturor ce lorlalte forme de stăpîniri a pămîntului : satele libere  satele cu populaţie aservită feudalilor formînd domeniul    lor;    oraşele    cărora    le    aparţineau    moşii    întinse: pămîntul nedesţelinit şi în cea mai mare parte nelocuit.      Satele libere plăteau birul şi dijma, prestînd unele slujbe de folos obştesc. Se pare că venitul acestor sate era folosit pen­ tru nevoile ţării — întreţinerea oastei, plata haraciului. Locui­ torii tîrgurilor dădeau dijmă şi vamă — acest venit fiind con­ siderat al domniei. Satele aservite dădeau dijma stăpînilor, iar domnului îi plăteau birul. Printre aceste sate erau unete care reprezentau stăpînirile strămoşeşti ale boierilo