Istorie

Anglia va reuşi cu greu să desfăşoare o politică externă cu o componentă continentală. Oscilaţiile ei interne în plan religios, modelul politic singular, vocaţia şi propriile interese maritime şi comerciale, toate au întreţinut o relaţie şi un climat de suspiciune a statelor europene catolice şi protestante faţă de ea, pentru continentali Anglia rămânând un potenţial duşman. Abia urcarea pe tron a dinastiei de Hanovra (1714) integrează mai bine politica externă insulară în cea europeană, sporind şansele de includere într-un parteneriat politico-militar. Începând cu secolul al XVIII-lea, Anglia, pentru care armata continua să fie un lux suplimentar, se dovedeşte tot mai interesată în menţinerea unui echilibru de forţe continental. Alianţele sale, sunt dictate de necesitatea neutralizării încercărilor oricărui stat european de a-şi impune supremaţia. În consecinţă, îşi va folosi avantajele insularităţii care o face greu accesibilă chiar şi unui război maritim, resursele economic

Preponderenţa continentală franceză după 1659, a fost intens susţinută de o politică externă agresivă. Din necesitate, obiectivele ei rămân constante: împiedicarea revenirii în forţă a habsburgilor prin reunirea sub aceeaşi coroană a Austriei şi Spaniei şi definitivarea graniţelor territorial politice franceze de est şi nord-vest, extrem de vulnerabile. Politica externă presitigioasă era înţeleasă şi ca o reflectare a măreţiei Franţei, ceea ce echivala cu gloria regelui ei. Ludovic al XIV-lea dispune conform exigenţelor războiului modern de controlul şi mijloacele necesare atingerii scopurilor: o armată permanentă echipată şi dotată, cea mai mare din Europa (300.000), considerată un miracol al timpului şi un sistem de alianţe, potenţial bazat pe tradiţii (Suedia, principii protestanţi, Anglia). În realitate, revocarea Edictului din Nantes (1685) îl va îndepărta de lumea protestantă, Anglia îşi va apăra propriile interese maritime şi continentale (războaiele comerciale cu Oland

Dominantă în structurile economiilor europene, chiar şi pentru statele considerate avansate, este agricultura . Proprietatea funciară este nu numai sursa principală de existent a milioane de oameni, ci şi fundamental tradiţional al bogăţiei statelor. Pe ea s-a clădit o ierarhie socială, o civilizaţie şi o societate rurală . Condiţiile climatice nu sunt generoase, Europa trăind efectele „micii glaciaţiuni” (1500-1700). Orice factor perturbator uman, climatic, epidemiile, războaiele, blocajul tehnologic, accentuează caracterul vulnerabil al agriculturii. În perioada 1640-1730, Europa intră într-o recesiune economică, diferenţiată şi neuniformă. Criza monetară este însoţită de o scădere dramatică a preţurilor, recolte catastrofice, sterilitate şi mortalitate. Semnele de relansare apar în deceniul 1690-1700. Pentru ca, începând cu anii 1730 şi până la sfârşitul secolu-lui al XVIII-lea, preţurile, în special la produsele agricole, să crească. Producţiile rămân însă de subzistenţă