Istorie

     Herodot şi-a denumit personajul zeu , deşi acesta era cuvîntul pe care îl folosea în mod curent. El credea cǎ zeii popoarelor vecine existau cu adevǎrat şi cǎ erau identici cu acei ai grecilor. De aceea era   de pǎrere cǎ numele lor putea fi pur şi simplu tradus în greceşte, ca ded pildǎ Isis cu Demeter sau Osyris cu Dionysos, asimilǎrile reflectînd pǎrerea generalǎ a vremii sale. Este interesant cǎ numai trei divinitǎţi strǎine nu au primit echivalentul lor grecesc: Cybele, Pleistor zeul tracilor absynthi şi Zalmoxis. Toate trei sînt calificate cu epitetul local. Herodot subliniazǎ în acest mod caracterul lor strict regional, în raport cu celelalte, asupra cǎrora   procedeul sǎu de asimilare putea opera. Dintre aceste trei divinitǎţi, numai Zalmoxis este numit daimon , în timp ce pentru celelalte douǎ el foloseşte cuvîntul zeu . Daimones erau pentru grecii acelei vremi forţe supranaturale, vag identificate, care interveneau în acţiunile muritorilor. Este vorba de o noţiune di

      Locuinţele geto-dacilor  pot fi grupate in trei categorii distinctive: cu o singurǎ încǎpere, cu douǎ sau mai multe încǎperi şi poligonale. Locuinţele cu o singyrǎ încǎpere sînt toate construcţii de suprafaţǎ, chiar dacǎ aimensiunile lor le apropie, uneori, de acele adîncite, din alte pǎrţi ale Daciei.      Locuinţele avea încǎperea de 4,30 x 2,75 m, pereţii din lemn sprijiniţi pe blocuri de calcar, podina din lut bǎtut, vatra de foc lîngǎ peretele vestic şi acoperiş din cindrilǎ. În podina locuinţei se deschidea o groapǎ (unde fusese depozitat grîu), probabil acoperitǎ, în antichitate, cu un chepeng din lemn. Alte douǎ gropi ovale, tot cu grîu carbonizat, erau în apropierea peretelui de sud al locuinţei dar în exteriorul ei.        Locuinţele cu mai multe încǎperi s-au construit dupǎ cele douǎ sisteme tradiţionale: fie cu pari înfipţi în pǎmînt, fie cu bazǎ de piatrǎ. Majoritatea o constituie acelea din a doua categorie. În apropierea locuinţelor se aflau amenajeri gospodǎr

      Geto – dacii, alǎturi de celţi, se numǎrǎ printre puţinele populaţii antice din afara graniţelor lumii greceşti şi romane care s-au remarcat şi printr-o bogatǎ activitate monetarǎ proprie. Primele monede care au fost emise pe teritoriul ţǎrii noastre sînt cele ale Histriei din secolul V î.e.n. Acestea n-au avut însǎ decît o arie restrînsǎ de circulaţie. În schimb, de o largǎ circulaţie s-au bucurat, în a doua jumǎtate a secolului IV   î.e.n., monedele de argint ale lui Filip II, Alexandrul cel Mare şi Filip III. Pe lîngǎ monedele de argint, în Dacia au circulat şi monedele de aur emise de regii macedonieni, cum sînt cele a lui Filip II ori Alexandrul cel Mare, la care se adaugǎ cele ale lui Lisimah regele Traciei. În a doua jumǎtate a secolului al IV-lea î.e.n. şi la începutul veacului urmǎtor, volumul mǎrfurilor geto – dacice sporeşte considerabil, iar moneda strǎinǎ nu mai este îndestulǎtoare. Iatǎ de ce se trece la emiterea unei monede proprii, imitatǎ dupǎ cea greceascǎ.

        Procesul de centralizare va avea loc în condiţiile luptei pentru eliberare de sub ocupaţia arabă a poporului spaniol şi portughez.  După ce arabii au trecut strâmtoarea Gibraltar şi i-au înfrânt pe vizigoţi, pământul va ajunge în cea mai mare parte în posesia cuceritorilor care-l vor stăpâni şi organiza după model islamic al statului, respectiv prin trecerea lui în proprietatea directă a califului. Populaţia locală a fost adusă în stare servilă, mai ales ţărănimea, formându-se feudalitatea arabă. S-a stabilit în această regiune o numeroasă populaţie de berberi din nordul Africii ce au trecut la religie islamică, denumiţi de populaţia locală creştină cu numele de mauri. Convieţuirea cu autohtonii o lungă perioadă de timp va determina crearea unei civilizaţii originale hispano-arabe. După 750 se va întemeia Califatul de Cordoba ca stat independent de către omeiadul Abd el Rhaman ce s-a proclamat calif. Califatul se va dezvolta mai ales în timpul lui Abd el Rhaman (912-961) d

     Soluţionarea marii crize n-a dus cu sine şi restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declan­şării ei, la extinderea cooperării internaţionale şi la o conlucrare normală a economiilor naţionale. Va fi de acum înainte imposibil de împiedicat creşterea protecţionismului şi disoluţia sistemului coope­rării internaţionale, fiecare stat înţelegând să ducă numai politica propriilor interese.       În opinia istoricilor Pierre Milza şi Serge Berstein două grupe de ţări se opun, în plan economic, din ce în ce mai făţiş: –     „ţările bogate“ – SUA, Marea Britanie, Franţa, care deţin 80% din stocurile mondiale de aur şi controlul pieţelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale; –     „ţările sărace“ – Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situaţia folosirii propriilor resurse care au fost insu­ficiente pentru a combate depresiunea şi a se relansa economic.         De partea

      Legislaţia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război mondial. La aceasta au contribuit atât condiţiile economico-sociale interne (climatul reformator apărut în România după marea Unire, dar, mai ales, creşterea semnificativă a numărului muncitorilor industriali intervenită după unirea Banatului şi a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cât şi climatul internaţional (revoluţia bolşevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste şi social-democrate, apariţia principiilor umaniste şi novatoare susţinute de preşedintele american W. Wilson şi acceptate parţial în documentele Societăţii Naţiunilor şi ale altor organizaţii internaţionale recent fondate). În consecinţă, au fost adoptate legi şi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluţionarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor şi a femeilor în procesul muncii.         Dreptul la grevă a fost codificat prin

     Existau două categorie de preoţi: preoţi de rând şi clerul înalt. În ceea ce priveşte ultima categorie în cadrul ei distingem:        a) episcopi: – puteau sfinţi alţi preoţi şi de asemenea şi biserici. Aceştia puteau avea şi funcţie de mitropolit.       b) protopopul – era ales dintre cei mai în vârstă preoţi;       c) episcopii itineranţi, din zona de margine, care făceau deplasări în teritoriile din afară şi rezolvau problemele religioase (sfinţirea de biserici, cimitire).       Odată cu constituirea statelor medievale s-a pus problema şi s-a realizat înfiinţarea unei ierarhii ecleziastice proprii statului. Astfel, au fost înfiinţate mitropoliile din Dobrogea, la Vicina (1225), Curtea de Argeş (1359 – îşi întindea autoritatea şi asupra ortodocşilor din Transilvania), patriarhia ecumenică din Constantinopol recunoscându-l pe Iachint de Vicina ca mitropolit al Ţării Româneşti, şi în Moldova lui Petru Muşat (cu centrul la Rădăuţi, mutat la Suceava, recunoscută de Cons

     Dupa terminarea studiilor de literature si filosofie, francezul F. G. Laurencon a venit in Tara Romaneasca unde a stat 12 ani. A fost profesor de latina si franceza   la gimnaziul domnesc al lui Francois Meunier.  Sunt interesante marturiile sale privind importul de lipscanie, marfuri din Viena, Rusia si din Orient. In ciuda sederii indelungate in tara, francezul nu intelege de unde au boierii bani caci produsele de import sunt de lux si extrem de scumpe si prin urmare intregul proces de exploatare al mosiilor ii ramane strain. Descrierea ierarhiei administrative, a clerului, poate cel mai ignorant din Europa, dupa credinta lui, structura sociala cu pertinenta observatie ca boierimea mica este de tara, in vreme ce protipendada este corcita cu greci.     Bucurestii sunt prezentati veridic, cu numeroasele lor manastiri, singurele monumente notabile, scoli, teatre, cluburi (ca institutii de manifestare a spiritului public); restul oraselor sunt insirate doar mecanic.      Comer

      Întrunite la Paris, cele şapte puteri europene au elaborat, la 7/19 august1858, actul intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Paris. Prin ea nu a fost rezolvată revendicarea fundamentală a luptei naţiunii române:Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele România. Convenţia de la Paris a refuzat acest nume, articolul 1 prevăzând că cele două Principate române se constituiau de acum înainte sub denumirea de Principatele Unite Moldova şi Valahia.1 Prin articolul 3 s-a prevăzut că puterile publice vor fi încredinţate în fiecare Principat, unui Hospodar şi unei Adunări Elective, acţionând cu concursul unei Comisii Centrale comune celor două Principate.       Fiecare Principat a avut Domnul său, ales pe viaţă de Adunarea Electivă, dintre persoane in vârstă de peste 35 de ani, moldovean sau muntean care făceau dovada unui venit funciar de 3000 de galbeni şi să fie îndeplinit funcţii publice în timp de 10 ani sau să fii făcut parte din Adunări. Domnul guverna cu

     Odată cu înlăturarea domniei fanarioţilor după mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu boierii încep sa prindă aripi în sensul reformelor influenţate de doctrina revoluţionară apuseană. Proiectul celor 72 de ponturi (Constituţie cărvunară ) alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al lui Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al Capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Conducerea statului ar fii fost atribuită unui Domn având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare Obştească formată din înalţi ierarhi şi din boierime, ajutat de un Sfat Obştesc investit cu atribuţii mari ca ale domnului.       Constituţia Moldovei de la 13 septembrie 1822 este cea dintâi încercare de a da consistenţă tendinţelor liberale ale firii românilor şi principiilor democratice dominante în lumea întreaga. 1 Dintre drepturile şi libertăţile incluse în proiect menţionăm: dreptul al apărare; liber

      Între anii 1916–1924 moneda naţională, în urma războiului şi unificării monetare necesitată de Unirea de la 1918, suferă mari transformări, în principal prin sporirea substanţială a masei sale în circulaţie şi a reducerii valorii pe unitate. Atât cheltuielile de război cât şi preschimbarea monedelor din teritoriile unite cu România s-au efectuat fără o mărire corespunzătoare a acoperirii în aur a leului. Din iulie 1917 institutul de emisiune a suspendat convertibilitatea bancnotelor care durează până la 1929.       Legea monetară din anul 1929 menţine monometalismul, fixează leului o valoare aur de 32,258 ori mai redusă decât în 1867, greutatea în aur a etalonului fiind de numai 0,010 gr. faţă de 0,3226 gr. în secolul trecut. Legea consacra astfel deprecierea pe care o suferise moneda naţională. Semnele monetare pe piaţă au rămas aceleaşi şi circulaţia monetară în aceeaşi cantitate. Prevederile legii consacrau eliminarea din circulaţie a monedelor de metal nobil şi înlocuir

     Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii conventiei comerciale româno-austro-ungare, cât si al adoptarii unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii. Chiar în anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general   protectionist (modificat în 1891 si 1893). Trebuie subliniat ca din punct de vedere strict al protectionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un numar de 600 de articole, un nivel moderat al taxelor vamale. El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care îsi aveau baza de materii prime in tara.      Totusi el a avut o importanta deosebita. În primul rînd, a asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, în al doilea rînd a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a intereselor românesti, în încheierea unor conventii comerciale cu diferite

     Începând cu sofiştii, continuând cu Socrate şi Platon şi culminând cu opera de mare anvergură a lui Aristotel, se pun bazele celei mai avansate forme de guvernământ, REPUBLICA. Pentru prima dată în centrul lumii se situează omul, iar zeii se retrag în panteonul lor extrapământean. Atena devine centrul cultural, spiritual şi politic al comunităţii umane, în care s-a afirmat pe deplin geniul creator al omului.      Cultura juridică a atenianului nu era însă pe măsura rolului asumat în viata publică. În aceste condiţii a apărut o puternică mişcare de idei sociale care va marca în scurt timp concepţia despre societate, mişcarea “sofistă”. Această mişcare şi-a asumat rolul de “strămutare a interesului de la teorie la practică, de la cunoaşterea lumii la cunoaşterea omului şi a condiţiei lui” determinând “dezvoltarea simţului critic până la radicalism”, prin angajamentul “de a supune examenului raţiunii vechile tradiţii care se impuneau prin autoritatea religioasă şi socială; de a