Istorie

     Intre Unirea de la 1859 şi anul 1914, principalele „repere" in procesul demografic ar putea fi: 1860 — 3 917 541 locuitori2; 1866 — 4 115 000 locuitori; 1877 — 4 479 813 locuitori4; 1899 — 5 956 690 locuitori5; 1912 — 7 160 682 locuitori. Densitatea populaţiei a evoluat de la 33 locuitori/km2 în anul 1859 la 45,3 locuitori/km2 în anul 1899.      Analizând creşterea populaţiei României de la 1859 la 1899, L. Colescu — şeful Serviciului Statisticei Generale — nota că sporul populaţiei în 40 de ani, în sumă de 2 091 842, a fost produs astfel: „1 762 282 unităţi ce reprezintă excedentul total al născuţilor asupra morţilor, plus 329 560 unităţi care formează diferenţa între emigraţi uni şi imigraţiuni, diferenţă clasată în favoarea intrării străinilor veniţi şi rămaşi în ţară în acest interval".       România era situată între ţările mici ale Europei, având o populaţie mai mică decât Austria (26 150 599 —1900), Ungaria (cu provinciile subjugate, 19 254 559 — 1900), Ger

           Preliminariile şi Congresul de la Berlin însuşi au ilustrat, cu prisosinţă, acest spirit. Pentru diplomaţia românească miza o constituia, se ştie, Basarabia, revendicată „cu o hotărâre de neclintit", ca „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională" de către ţarul Alexandru al II-lea2. Ea întrunea, laolaltă, o chestiune de suveranitate, de legitimitate istorică, temei de reprezentare a unui interes european, asimilat raţiunii de existenţă a statului, întruchiparea contextuală a principiului naţional. Iată de ce, „campania" românească „de la San Ştefan o la Berlin" s-a înfăţişat, cvasiexclusiv, ca o „bătălie pentru Basarabia", întemeiată pe votul unanim al Camerelor din 26 ianuarie/7 februarie 1878 de dezavuare de principio a spolierii sub orice formă3 şi recuzare a alternativei compromisului pe terenul interesului naţional. Prin prisma „contextului imediat", al predicţiilor privind costurile şi riscurile integrării, Dobrogea era, aşadar, „co

      Lucius Sergius Catilina, care, după ce ocupase o poziţie generatoare de violenţe, printre adepţii lui Sulla, trecuse de partea popularilor radicali. Imoral după ce fusese pretor în 68 î.C, Catilina guvernase Africa în 67-66, unde atestase un comportament abuziv şi o devorantă sete de înavuţire. Revenit la Roma, în 66 î.C. încercase să candideze la consulat, dar, fiind acuzat de gestionare coruptă, fusese împiedicat să candideze de consulul Volcatius Tullus. Se asociase cu cei doi consuli desemnaţi pentru 65 î.C, Publius Autronius Paetus şi Publius Comelius Sulla, nepotul de frate al dictatorului, de asemenea „casaţi" din viitoarea demnitate pentru acuzaţii similare. îi înlocuiseră cei doi acuzatori ai lor, Lucius Aurelius Cotta şi Lucius Manlius Torquatus. Paetus, Comelius Sulla şi Catilina concepuseră proiectul unei lovituri de stat, în urma căreia Crassus trebuia să devină dictator şi Caesar magister equitum. S-a renunţat la această conspiraţie, iar Catilina, susţinut de

     Din 1890 pînă în 1907, rivalitatea dintre marile puteri se accentuează şi mai mult, atît pe plan mondial cît şi pe plan european. Problemele continentale - Balcanii, Alsacia-Lorena etc. -, devin mai puţin urgente, fără însă să dispară din preocupările popoarelor. După 1907, acestea vor trece din nou înaintea rivalităţilor imperialiste, dar pînă la această dată, concurenţele economice şi luptele cele mai acerbe pentru sfere de influenţă se duc în afara Europei. Acestea din urmă îi implică mai ales pe britanici şi pe ruşi în Asia centrală, pe italieni şi celelalte puteri imperialiste în "partea proeminentă a Africii", dar mai ales pe englezi şi pe francezi în Africa şi în Extremul Orient. Rivalitatea dintre aceste ultime două puteri se conturează clar în 1898 în Sudan, în timpul unei acţiuni de forţă întreprinsă în vederea cuceririi postului din Fachoda, pe Nilul superior, acţiune care aduce cele două ţări în pragul războiului. În ultimul moment, ministrul francez al Afa

      Avântul comercial şi meşteşugăresc a asigurat, mai ales din secolul al XI-lea, întărirea oraşelor din nordul Italiei, care pentru a-şi apăra interesele economice au încercat pe orice cale să-şi sporească libertăţile în raport cu puterea politică. Profitând de incapacitatea împăratului de a-şi exercita puterea efectivă în zonă, mai ales în contextul luptei pentru investitură, comunele italiene obţin largi privilegii care le permit pe termen lung să se manifeste ca republici urbane independente. Această libertate a oraşelor este mai rar întâlnită în zonele centrale şi sudice, unde autoritatea statului papal şi mai ales a regatelor Siciliei şi ulterior al Neapolelui exercită încă un control puternic. De slăbirea puterii împăratului au profitat şi unii feudali locali, care au constituit principate teritoriale independente. locali, care au constituit principate teritoriale independente.       În aceste condiţii, în Italia se întîlneşte o largă varietate de organizări statale şi r

      Iată câteva metode de recrutare a informatorilor!       Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcţionare. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor sancţionaţi la locul de muncă, pe linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau identificate de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor

     În majoritatea ţărilor europene, războiul a provocat mutaţii importante în structurile sociale, în mod diferit şi inegal în funcţie de categoriile existente. Printre cei mai afectaţi se află cei care au venituri fixe, începînd cu rentierii pe care i-a ruinat inflaţia. În Franţa, un mare număr dintre aceştia şi-au plasat o parte din economii în împrumuturile către ruşi. Refuzul guvernului sovietic de a onora datoriile regimului ţarist îi pune într-o situaţie difici lă. Astfel, o partee a claselor mijlocii se trezeşte lipsită de resurse materiale, declasată, împinsă către "proletarizare" şi pornită împotriva statului liberal, considerat responsabil de acest dezastru.        Mai puţin afectaţi, muncitorii şi funcţionarii suferă din cauza creşterii preţurilor care nu este compensată de mărirea salariilor. Acest aspect, la care se adaugă revenirea celor demobilizaţi la locurile de muncă, determină reducerea orelor suplimentare, iar î n anumite sectoare a locuri lor de mun

      Relativul imobilism al satelor contrastează cu creşterea fără precedent a populaţiei urbane care caracterizează a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Astfel, dacă în 1 8 1 5 , mai puţin de 2% din europeni locuiau în aproximativ douăzeci de oraşe care depăşeau 1 00 000 de locuitori, la sfîrşitul secolului se recenzează 6 aglomeraţii urbane cu un milion de locuitori, 55 cu mai mult de 250 000 şi 1 80 cu mai mult de 1 00 000, pe ansamblu acestea reprezentînd la această dată, 1 5% din populaţia bătrînului continent. 40% din francezi trăiesc acum în localităţi a căror populaţie depăşeşte 2000 de suflete, faţă de 1 5% la căderea Imperiului, iar în timpul acestei perioade de puternică creştere demografică, populaţia Parisului a trecut de la 700 000 de locuitori la 2 900 000 ( 4 milioane cu tot cu suburbiile), cea a Marsiliei şi a Lyonului de la 1 00 000 la 550 000 şi respectiv 500 000 de locuitori.         Dezvoltarea urbană este totuşi mai puţin spectaculoasă în hexagon decît î

      Fie că e desemnat ca "manant" (din latinul manere = a rămîne), ca "villan" (locuitor al unei villae) sau ca "şerb", ţăranul medieval duce o viaţă dură şi grea. Toţi ţăranii sînt supuşi unui stăpîn, seniorul proprietar al domeniului, care, desigur, îi apără, dar, mai ales, îi conduce, îi pedepseşte şi profită în mod esenţial de munca lor.       Dacă nu era cu adevărat un sclav, şerbul medieval nu era nici un om liber. Îi era interzis să devină călugăr sau preot. Nu putea da în j udecată, nici să dispună liber de bunuri le sale. Nu era recrutat în serviciul de oaste, cu excepţia Germaniei, unde exista, după cum am văzut, o cavalerie servilă. Nu putea să se mişte liber, fiind l egat de senior printr-o legătură personală, apoi de pămînt (de "glie") în cazul şerbi ei autentice (legat de concesionarea unei posesiuni servile), şi ameninţat în permanenţă de stăpîn în virtutea dreptului de urmărire. În afara sarcinilor menţionate mai sus, senio

     Ecourile relativei liberalizări de după cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-au făcut simţite şi în societatea românească, chiar dacă liderii comunişti români s-au arătat refractari la politica de destalinizare promovată de Hruşciov. Cei mai activi în conturarea unei platforme contestatare împotriva regimului comunist din România s-au dovedit a fi studenţii. Încă din primăvara-vara anului 1956 în mediile studenţeşti au apărut primele semne de nemulţumire faţă de regim, nemulţumiri exprimate uneori deschis, în ș edinţe UTM sau pe căi ocolitoare, în discuţii pe holurile facultăţilor sau în camerele de cămin.      În primăvara anului 1956 conducerea de la Bucureşti a luat mai multe decizii care aveau drept scop o intensificare a monitorizării spaţiului universitar. Măsurile adoptate de Biroul Politic al PMR ne arată teama factorilor decizionali de la Bucureşti de a nu se ajunge la o confruntare deschisă. Studenţilor li s-au promis condiţii mai b