Căutarea „Uniunii”: De la Raportul Tindemans la Declarația de la Stuttgart

Anii '70 și '80 au reprezentat o perioadă de „euro-pesimism” amestecat cu o dorință profundă de aprofundare a cooperării între statele membre ale Comunității Europene. În acest context, două momente cheie – Raportul Tindemans și Declarația Solemnă de la Stuttgart – au încercat să definească ce anume înseamnă, dincolo de economie, o adevărată Uniune Europeană (U.E.).

1. Raportul Tindemans (1975): O Viziune Prematură?

La Summit-ul de la Paris din decembrie 1974, liderii europeni i-au încredințat premierului belgian Leo Tindemans misiunea de a trasa conturul unei viitoare Uniuni Europene.

Prezentat în 1975, Raportul Tindemans era unul vizionar, propunând:

• Politica Externă Comună: Transformarea „Cooperării Politice Europene” dintr-un simplu mecanism de consultare într-o voce unică pe scena mondială.

• Reforma Instituțională: Ameliorarea mecanismelor comunitare pentru o funcționare mai eficientă.

• Deznodământul: Deși a pus degetul pe problemele esențiale, raportul nu a produs consecințe notabile imediate, statele membre nefiind încă pregătite să renunțe la părți importante din suveranitatea lor națională.

2. Declarația Solemnă de la Stuttgart (1983): Un Angajament Reînnoit

Un deceniu mai târziu, în iunie 1983, Consiliul European a încercat să relanseze proiectul politic prin adoptarea „Declarației solemne asupra Uniunii Europene”.

Acest text a marcat câteva progrese tactice importante:

• Rolul Parlamentului European: Șefii de stat și de guvern s-au angajat să respecte dreptul Parlamentului la informare în toate domeniile, inclusiv în cel sensibil al cooperării politice.

• Legitimitate: A fost o recunoaștere a faptului că o Uniune nu poate exista fără o implicare mai mare a reprezentanților aleși direct.

3. Ce este, de fapt, Uniunea Europeană?

Interesant este faptul că Declarația de la Stuttgart nu a oferit o definiție fixă a U.E., ci a descris-o ca pe un proces dinamic.

Conform textului, Uniunea se realizează prin „aprofundarea și extinderea câmpului de acțiune al activităților europene”.

Scopul era acoperirea coerentă a raporturilor dintre statele membre și a relațiilor lor externe, chiar dacă acest lucru se făcea pe baze juridice diferite (unele prin tratate comunitare, altele prin cooperare interguvernamentală). Această abordare „pas cu pas” a permis Europei să avanseze chiar și în lipsa unei constituții unice la acea vreme.

   

Sursa:   Filipescu I.P., Fuerea A., Drept institutional comunitar european