Istorie

Instaurarea suzeranităţii otomane în ţările române a fost un proces îndelungat şi a decurs în perioade diferite în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Dacă în Ţara Românească instaurarea suzeranităţii otomane a avut loc încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova începutul acestui proces este pus în anul 1456, cînd ţara acceptă plata tributului, iar în Transilvania abia în 1541. Recunoaşterea oficială a suzeranităţii otomane a fost făcută prin nişte acte scrise, care în istoriografie sunt numite "capitulaţii" (de la cuvîntul latin capitulare - a se înţelege, a încheia un tratat). Capitulaţiile ţărilor române cu Poarta, prin care ele au obţinut anumite privilegii, au fost acordate de către sultani cu ocazia încetării ostilităţilor militare şi acordul de a plăti otomanilor haraci. în pofida faptului că după formă ele erau diplome sultanale, capitulaţiile au prezentat, prin esenţa lor, tratate politice internaţionale negociate, cu obligaţii reciproce

Agricultura este, în continuare, sectorul covîrşitor al vieţii economice, ea suportînd, în această perioadă, mutaţii semnificative. Se extend suprafeţele cultivate, atît datorită sporului braţelor de muncă, cît şi a noilor posibilităţi de cîştig apărute după abolirea monopolului commercial ottoman. Peisajul agricol se schimbă, prin extinderea rapidă a suprafeţelor cultivate cu porumb (în perioada regulamentară egalează grîul), plante tehnice, cartof. Succesul porumbului a produs schimbări importante în viaţa ţăranului, începînd, fireşte, cu alimentaţia. Randamentul porumbului (raportul dintre cantitatea de sămînţă şi cuantumul recoltei, pe unitatea de suprafaţă) era net superior păioaselor, chiar dacă era necesară o mai mare cantitate de muncă. Porumbul a rezolvat şi problema furajării animalelor peste iarnă, astfel încît tăierea pe capete a acestora în pragul acestui anotimp nu se mai justifica. Chiar sporirea spectaculoasă a numărului porcinelor (cu efecte, desigur, în alime

Opţiunile de politică externă    sunt dominate, se ştie, nu de principii idealiste, ci de spirit pragmatic, mai ales în cazul unui stat mic, care, deabia independent la 1878, resimţea nevoia de alianţe, de racordare la vreun sistem de securitate. Imperiile vecine României, Rusia şi Austro-Ungaria, dincolo de “bunele intenţii” arătate în problema recunoaşterii Independenţei, aveau tendinţe de “mare politică” la Dunărea de Jos, de natură a produce îngrijorare dacă nu temeri reale la Bucureşti. Franţa era departe de a-şi recăpăta “poziţiile europene” prăbuşite la 1870-1871. Marea Britanie, captată de politica ei maritimă-colonială, simula, faţă de “afacerile europene”, aşa-numita “splendidă izolare”. Italia, dincolo de exprimarea de simpatii faţă de “sora latină de la Dunăre”, era animată de “ambiţii balcanice”, subsumate celor meditaranene, putând semnifica în prea mica măsură un reper de securitate pentru România. Dintre marile puteri, Germania constituia un atare reper, mai ales d