Istorie

    Pe parcursul secolului al XIX ‐ lea, industria a ocupat un loc nesemnificativ în economia Basarabiei. Predominau micile întreprinderi meşteşugăreşti cu un număr de 2 ‐ 9 lucrători. Ele confecționau îmbrăcăminte, încălțăminte, mărfuri de uz casnic, unelte agricole, căruțe, mobilă, materiale de construcție şi produse alimentare. De regulă, micile ateliere funcționau în locuințele meşteşugarilor şi cu greu satisfăceau necesitățile comunității.     Despre un anumit grad de industrializare a provinciei se poate vorbi doar începând cu anii ’90 ai secolului respectiv. La 1 ianuarie 1908, potrivit Serviciului de Inspecție a Uzinelor care gestiona activitățile industriale în întreaga Rusie, în Basarabia existau 121 de întreprinderi industriale aflate în evidența sa. Însă doar 5 întreprinderi aveau între 100 şi 500 de lucrători, iar 7 între 50 ‐ 100, restul fiind unități cu un număr mai mic de 50 de muncitori. Chiar şi în preajma Primului Război Mondial, numărul muncitorilor era extrem

    Populația urbană crește datorită sporului natural şi fugarilor de pe domeniile feudale. Dintre oraşele transilvănene, în perioada 1450-1500, cele mai populate erau Braşovul, cu 9.000-10.000 de locuitori, apoi Sibiul şi Clujul, cu câte 8.000, Sighişoara şi Bistriţa, cu câte 3.000-4.000 de locuitori. În Părţile Vestice şi în Banat, Oradea şi Timişoara aveau câte 5.000 de locuitori. Sub aspect etnic, până la jumătatea secolului al XIV-lea, toate cele circa 150 de oraşe din Ungaria aveau o populaţie predominant germană, datorită unei intense colonizări urbane, încurajate de regalitate şi fiindcă germanii au fost aici creatorii vieţii urbane în sens apusean. Situaţia stă la fel şi în Transilvania, cu toate că, după 1350, populaţia maghiară începe să crească numeric, nu numai în târguri, dar şi în oraşe. De exemplu la Cluj, unde puterea a avut-o numai patriciatul german, funcţiile de conducere s-au împărţit după 1458 pe bază de paritate între fruntaşii saşi şi cei maghiari. În unele or

    Organizarea secuilor a fost în mare măsură determinată de rolul lor militar-grăniceresc, consfinţit de regii Ungariei când această etnie a fost stabilită în părţile de est ale Transilvaniei, printre români, cum scrie Simon de Keza, pe la 1283-1285. La capătul unor oscilaţii de organizare, diviziunile teritoriului atribuit secuilor sunt numite, începând cu secolul al XIV-lea, mai precis în 1321-1327 şi în 1366, scaune. Scaunele secuieşti s-au definitivat, se pare, cu câteva decenii mai târziu decât cele săseşti, iar numele lor derivă de la „scaun de judecată”, comun unei arii largi în lumea medievală. Documentele amintesc, în general, şapte scaune secuieşti: Odorhei (numit iniţial Telegd), - cel mai important dintre ele -, apoi Mureş, Ciuc, Arieş, - singurul izolat în teritoriul comitatens -, Sepsi, Kezdi şi Orbo. În finalul secolului al XIV-lea apar şi scaune filiale, desprinse din celelalte, cum au fost Micloşoara (din Sepsi) şi Caşin (din Ciuc). Dregătorii scaunelor secuieşti s

     Legãturile albanezilor cu Tãrile Române sunt atestate documentar la sfârșitul sec. al XVI-lea, într-un document datat 12/24 martie 1595. Este vorba despre un raport redactat de trimisul împãratului Rudolf al II-lea în Țãrile Române, Giovanni de Marini Poli, și expediat din Alba Iulia consilierului imperial Bartolomeu Pezen, la Viena. În acest raport, Poli relata faptul cã domnitorul român Mihai Viteazul permisese unui numãr de 15 000 de albanezi, veniți de la Cervena Voda (sudul Dunãrii), sã se așeze în Țara Româneascã. Documentul citat este considerat primul act oficial care atestã existența unei comunitãți albaneze pe teritoriul românesc.      Motivul pentru care o populaþie atât de numeroasã și-a pãrãsit teritoriile și a cerut îngãduinþa de a se stabili în Þara Româneascã este legat de înglobarea principatelor feudale albaneze în Imperiul Otoman. Dupã moartea eroului naþional albanez, principele Gheorghe Kastrioti Skanderbeg (1405– 1468), cel care a ținut piept cotropirii ot

     Având o armată puternică, mongolii vor porni la cuceriri în Asia şi, aproape concomitent, spre Europa, jefuind şi prădând zeci de popoare, dominaţia lor întinzându-se, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, de la Carpaţi până la Oceanul Pacific, formând cea mai mare stăpânire din câte a cunoscut omenirea. În 1211 tătarii au început să cucerească China, stat aflat pe o treaptă de civilizaţie superioară lor, ca şi majoritatea ţărilor din răsăritul Europei. În 1223 a avut loc bătălia de la Kalka dintre mongoli şi ruşi, cei din urmă fiind sprijiniţi şi de triburi cumane. Retragerea cumanilor din luptă a determinat o gravă înfrângere a ruşilor, care nici ei nu erau uniţi.     Sub Batu şi Subotai, tătarii reiau cuceririle spre vest în 1236, supunând pe rând cnezatele ruseşti, după care a venit rândul cumanilor. Aceştia s-au putut retrage, în parte, din calea mongolilor în Imperiul Bizantin, unii dintre ei fiind aşezaţi în diferite regiuni ale Ungariei, promiţând regelui Béla al IV-l

     Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei a accentuat şi mai mult necesitatea înfăptuirii unor reforme economice şi sociale care ar scoate imperiul din criza ce se agravase. După încheierea războiului, o parte a intelectualității ruse a început să ceară tot mai insistent eliberarea țăranilor din şerbie şi împroprietărirea lor. La 19 februarie 1861, țarul Alexandru al II ‐ lea (1855 ‐ 1881) a promulgat decretul prin care țăranii au fost declarați liberi.      Reforma agrară în Basarabia a avut particularitățile sale. În Moldova, dezrobirea țăranilor fusese înfăptuită încă din anul 1749 de către Constantin Mavrocordat, iar administrația rusă, după 1812, nu a îndrăznit să lege țăranii de pământ. În anul 1858, conform rescriptului lui Alexandru II, în Basarabia a fost formată o comisie pentru elaborarea proiectului de eliberare a țăranilor aserviți, compusă din mari proprietari şi condusă de mareşalul nobilimii din Basarabia, Mihail Cantacuzino. Reforma țărănească, din 19 februarie

      Toate amenajãrile fortificate se divizeazã în: –obstacole – piese de apãrare care bareazã accesul; –refugii – construcții care oferã adãpost în timp de pericol; –posturi – baze de atac și sedii de garnizoanã, numite mai tîrziu poziþii de foc.      Astfel, în timpul retragerii planificate a trupelor au apãrut „obstacole“ de diversã naturã greu de evitat pentru dușman: pasuri fortificate, construcții-baraje, amenajãri-capcane, poduri în- tãrite. Drept „obstacole“ pot fi calificate și palisadele de lemn din primele capitale ale țãrii. „Posturile“ – cetãțile voievodale – asigurau controlul unor puncte sau zone obligatorii de trecere terestre sau fluviale, constituind centre administrative și militare de o mare însemnãtate. „Refugii“ pot fi considerate mãnãstirile fortificate, curțile domnești și boierești, schiturile rupestre, construcþiile subterane, tainiþele. Un potențial defensiv net superior celui al construcþiilor de rînd îl aveau bisericile, casele sfatului, hanurile,

     Urmárind eliberarea tárii sale de sub dominatia otomaná, el s-a declarat de acord în principiu sá treacá de partea lui Ferdinand în cazul în care acesta ar fi pornit împotriva turcilor si 1-ar fi anuntat printr-un sol special cá vine cu oastea. Dacá Ferdinand ar fi facut aceasta, Radu de la Afumati era gata sá se încingá la luptá si sá se arate asa cum va trebui sá hotárascá în chip mântuitor folosul maiestátii voastre regesti   si al întregii obsti crestine.       Intrucât nu și asumase nici un fel de obligatie față de Ferdinand, Radu de la Afumati a continuat să ducá aceeasi politicá prudentá, respectându-si obligatiile fatá de Poartá. Aceastá politicá precum și interventia lui I. Zápolya la Poartá au determinat autoritátile turcesti să-1 elibereze pe fiul domnului roman la sfârsitul lunii ianuarie 1528. In raportul lui Hieronym Laski, solul lui Zápolya la Istanbul, se preciza că eliberarea ostaticului fiu de domn se fácuse cu mare dificultate, ceea ce dovedeste că Poarta n

     Având o domnie zbuciumatá, a cárei principalá preocupare a fost piná la 1525 apárarea independentei țárii și a tronului și ameninșat de Mehmet beg, Vladislav al III-lea sau Radu Bádica, Radu de la Afumati nu a beneficiat de răgazul necesar infáptuirii unui program mai larg de politicá internă.      Principalele ocupatii ale locuitorilor au ramas cele traditionale : agricultura cu ramurile sale, mestesugurile, comertul, pescuitul. Dezvoltarea lor a fost stinjenitá, fárá indoialá, in vremea luptelor care sileau populatia sá se retragá in locuri adápostite. Viata isi va relua cursul normal dupá incetarea luptelor. Bogátia tárii in produse agricole si in animale impresiona pe toti stráinii care o vizitau. R aguzanul Michael Bocignoli afirma pe la 1524 cá pámintul Tárii Románesti este gras, potrivit pentru culturá, afará de locurile unde e táiat de mlastini sau páduri. Regiunea este productivá in toate cele privind nevoile traiului... nu este nicáieri in altá parte o mai mare multim

       Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea), fiul lui Radu al IV-lea cel Mare a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 - aprilie 1523, ianuarie - iunie 1524, septembrie 1524 - aprilie 1525 și august 1525 - ianuarie 1529. Ginere a lui Neagoe Basarab , a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica acestuia.          Dupá indepártarea lui Theodosie de pe tronul tárii , lucrurile s-au complicat in mod deosebit : rámas fárá concurenți știind cá avea dreptul la tronul vacant în calitatea sa de membru al familiei domnitoare, Mehmet beg a cerut sultanului sá-1 numeascá pe el domn al Tárii Românești, rámasá fárá suveran.       Data când s-a petrecut acest eveniment este greu de stabilit ; conform celor consemnate în Istoria Țärii Romänesti , Mehmet ar fi cerut domnia dupá moartea lui Theodosie ; In schimb, Radu Popescu, autorul Istoriilor domnilor Țării Românești afirmă că Mehmet solicitase tronul țării fárá să aminteascá de soarta lui Theodosie.      Auzind ves

        Georg von Reichestorffer (n. cca.1495 Sibiu - d. cca. 1554 , Prossnitz în Moravia (azi Prostějov , Republica Cehă ) a fost un umanist din sas , diplomat la curtea Ungariei și pentru Ferdinand I de Habsburg .  In jurul anului 1550 el ajunge in Brasov pe care il descrie astfel:      ,,Corona sau Brașovul, oraș vestit prin mărfurile turcești, e așezat între munții cei mai frumoși și întărit bine cu ziduri, șanțuri și fortificații, are trei suburbii aflătoare pe trei văi deosebite, din care pe una o locuiesc bulgarii, pe cealaltă ungurii și pe a treia sașii. Aproape în fiecare cartier curg la vale pâraie nesecate născute din țânirea binefăcătoare a izvoarelor. Are în lung și în lat câmpiile cele mai netede, încinse de dealuri dese și de munți; este despărțit de Țara Românească de munți foarte înalți; este bogat mai ales în grâu și este ca un grânar al neamurilor vecine. Este renumit peste celelalte orase în vremea de acum prin studiile li berale. S-a clădit acolo de curând Bib

    La 1346, cronica bizantină pomeneşte întâia oară pe stăpânitorul de la Cavarna, Balica, ce trimite o mie de ostaşi în ajutorul împărătesei regente Ana a Bizanţului, ca să lupte cu rivalii ei. În fruntea acelor ostaşi se aflau doi fraţi: Dobrotici şi Theodor. Piatra de pe mormântul lui Theodor, găsită lângă Balcic, arată că ei erau fraţii mai mici ai lui Balica. Numele lui Balica este turcesc, probabil cuman, Theodor e grecesc, iar Dobrotici este slav, dar sub forma Dobrotă e foarte răspândit şi la români, aşa că numele celor trei fraţi nu ne poate spune nimic despre originea lor etnică.     Cariera lui Dobrotici îl înfăţişează ca un aventurier îndrăzneţ şi norocos. La început luptă pentru împărăteasa de la Bizanţ, cucereşte mai multe castele şi primeşte în dar ca soţie pe fiica unui înalt demnitar bizantin Apokaukos.5 Apoi suferă însă o înfrângere la atacul cetăţii Selimbria şi cu oştenii ramaşi în viaţă se duce la Bizanţ, unde este bine primit de familia imperială. Nerecunosc