Istorie

Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 reprezintă încheierea etapelor premergătoare integrării, marcând începutul consolidării acestuia într-un triunghi comunitar C.E.E.; C.E.C.O.şi E.U.R.A.T.O.M. cu trei etape succesive : Uniunea vamală, Uniunea Economică şi Uniunea politică. Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană înfiinţa Piaţa Comună între cele şase state contractante pentru a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. Piaţa Comună presupunea înfăptuirea uniunii vamale, comportând atât eliminarea drepturilor vamale cât şi a restricţiilor cantitative între statele membre, instituirea unui tarif vamal comun19, realizarea unei uniuni vamale. Dezarmarea vamală, suprimarea restricţiilor cantitative, stabilirea unui tarif exterior comun se opera progres

             Ca urmare a impulsului dat prin Planul Marshall, la 16 aprilie 1948 este semnată convenţia prin care lua naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică. Şaisprezece state deveneau părţi ale convenţiei : Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia. Celor şaisprezece li s-a alăturat în anul următor cei trei comandanţi şefi ai zonelor occidentale de ocupaţie ale Germaniei. O.E.C.E a jucat un rol important în : a) repartiţia ajutorului american de aproximativ de 13 miliarde de dolari, o parte sub formă de materiale sau produse şi 15% împrumuturi conform cu cerinţele ţărilor semnatare ; b)dezvoltarea schimburilor comerciale prin limitarea contingetărilor şi amenajarea mijloacelor şi modalităţilor de plată. Întrucât la sfârşitul războiului monedele europene nu erau convertibile între ele, pentru a face faţă cerinţelor s-au semnat, în octombrie 1948 şi septemb

Reconquista - stagna, iar autonomiile provinciale şi anarhia produsă de foştii combatanţi rămaşi fără ocupaţie generau revolte endemic în cele două mari regate ce-şi împărţeau Spania, Castilia şi Aragon. Abia la 1469 moştenitorii acestor tronuri, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, se căsătoriră la Valladolid; ceea ce nu antrenă imediat şi unificarea Spaniei, căci Isabela este aprig contestată de partidul nobiliar pro-portughez. Când în 1475 se proclamă regină, războiul, finanţat de lusitani, izbucneşte atât în interiorul, cât şi la graniţele Castiliei şi doar intervenţia lui Ferdinand îi salvează tronul; dar prin Convenţia de la Segovia Isabela este obligată să accepte egalitatea şi reciprocitatea unirii cu Aragonul, în ciuda superiorităţii teritoriale şi economice a castilienilor. Compromisul se dovedi însă durabil, graţie atât excelentei colaborări între cei doi suverani cât şi captării nobilimii în administraţia statului La 2 ianuarie 1492 emirul Granadei predă oraşu

Imperiul Romano-German, căruia Otto I i-a pus bazele în 962, numit după secolul al XI-lea „Sfântul Imperiu”, iar din secolul al XV -lea „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”, de la început a fost o entitate hibridă, căruia Pacea westphalică i-a dat o lovitură în plus. Numărul statelor care alcătuiau Imperiul a fost fixat la 343 (dintre care: 158 laice, 123 ecleziastice şi 62 oraşe libere, numite şi imperiale); în Camera Imperială de Justiţie intrau 26 de catolici şi 24 protestanţi. De asemenea, au mai fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri protestanti. Pacea westphalică stabilea un nou raport de forţe în Europa, bazat pe preponderenta franceză, Imperiul ieşind micşorat teritorial în favoarea adversarilor săi, Franţa şi Suedia. Franţa obţinea trei episcopate: Metz, Toul şi Verdun; Casa de Austria ocupa Alsacia, iar Suedia - prin ocuparea Pomeraniei occidentale, a porturilor Bremen, Werden, a cetăţii Wismar şi a unor insule - devenea cea mai importantă dintre puterile p

Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele Westphalice consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. Principalele prevederi ale „păcii din Westphalia” constau în: -reînnoirea termenilor păcii de la Augsburg, adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul de a-şi stabili propria-i confesiune; -calvinismul se adaogă lutheranismului şi catolicismului ca drept confesiuni recunoascute; -protestanţii rămân în posesia bisericilor şi teritoriilor secularizate după 1552 (ceea ce, s-a apreciat pe bună dreptate, confirma dezintegrarea lumii germane, a „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”, de fapt; -Olanda şi Elveţia sunt recunoscute ca suverane (independente); -Franţa primea cele trei episcopate din Lorena, amintite mai sus, şi drepturi în Alsacia (care vor provoca atâtea tulburări, mai târziu); -regele Suediei primea Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei, cum am arătat deja, ajungâdu-se la situ