Istorie

     Redactate într-un stil sobru, caracteristic epocii, testamentele, fie că au aparţinut unor domni sau unor umili călugări, sunt foarte asemănătoare sub aspectul structurii.       Diatele încep, de obicei, cu scurte consideraţii de ordin religios sau meditaţii simple legate de soarta şi rostul oamenilor în această viaţă. La 1646, clucerul Dumitraşco Iarali scria în diata sa: Întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, stăpânitoriu vieţei şi a morţei. Întâi eu, Dumitraşco Erali cluciarul, de a vria Atotţiitoriul Domnul să mă chéme spre dânsul, mă rog să priimiască sufletul mieu cu obicinuita a sa milostivire, să-mi iarte greeria a mulţimei păcatelor méle.        Diatele erau un bun prilej pentru asumarea păcatelor din timpul vieţii. Marele vornic Gavriliţă Costache îşi începe testamentul din 1687 astfel: Socotindu-mă cu firea mea, că nime nu-i în lume să veţuiască şi să nu moară, ci tot cu moartea ne plătim, şi am socotit că cine aşează singur mai bine-i decât când aşează alţi

     Potrivit vechilor noastre pravile, fetele aveau dreptul să se căsătorească începând de la 12 ani, iar băieţii – de la 15 ani. Îndeobşte, bărbatul avea iniţiativa căsătoriei şi trata condiţiile acesteia cu părinţii fetei pe care o alesese să-i fie mireasă. Mariajul încheiat fără acordul părinţilor atrăgea după sine dezmoştenirea. În Ţările Române, indivizii se puteau căsători de mai multe ori, în caz de divorţ sau de văduvie. Potrivit dreptului bisericesc, a doua căsătorie se putea încheia cu condiţia unei penitenţe de doi ani şi a treia – cu o penitenţă de trei ani (dar dacă una dintre părţi avea deja copii, a treia căsătorie era interzisă). A patra însoţire era interzisă cu desăvârşire.      Într-o vreme în care căsătoria era un element al politicii de înrudire, urmărind obiective clare – autoritatea, acţiunea şi patrimoniul –, sentimentele dintre viitorii soţi nu erau foarte importante. Erau, totuşi, şi oameni care se iubeau, iar dacă sentimentele lor nu erau în concordanţă c

     Dionsie Fotino (1778-1821) releva, în 1818, discordanţa dintre variatele resurse natural existente în Ţara Românească şi slaba dezvoltare a exploatării acestora: În munţii Ţării Româneşti se găsesc tot felul de metale, care se cunosc după semne evidente: aur, argint, fier, aramă, argint viu, chihlimbar galben, pucioasă neagră, sare gemă, păcură şi altele. Mine de metal nu există nici una pentru că locuitorii, de frica stăpânitorilor, nu dau în vileag asemenea bogăţii, ca nu cumva, din pricina aceasta, să fie lipsiţi şi de micile libertăţi ce le-au rămas, iar stăpânitorii, deşi sunt informaţi despre acestea, le neglijează din raţiune politică, nevoind să facă cunoscut vecinilor că în aceste hotare se găsesc metale.       Idei privind importanţa dezvoltării industriilor moderne şi a schimburilor comerciale avantajoase cu străinătatea întâlnim în opera lui Dinicu Golescu (17771830). Acesta aprecia că în ţările europene pe care le vizitase era o mulţime de fabrici cu care fieştec

     Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor şi cărturar de talie europeană, cu preocupări filozofice, istorice şi literare, a formulat numeroase consideraţii economice, cu deosebire în celebra lucrare Descrierea Moldovei (1716).      Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă a ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe daniile domneşti şi pe aducerea unor ţărani şerbi din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea marilor proprietăţi funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei . Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri ale boierilor şi statului feudal, arătând că ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte

     Principalele componente sociale, boierimea şi ţărănimea, nu sunt clase omogene. Boierimii pămîntene i se adaugă, sub fanarioţi, un important contingent grecesc, de unde un conflict de durată, alimentat şi de noile sensibilităţi ale sentimentalismului naţional.      Boierimea românească a trebuit să suporte anumite schimbări de mentalitate, datorate unei multitudini de factori, între care am menţiona spiritual veacului, frecventarea şcolilor şi valorilor culturale occidentale, preluarea, uneori mecanică, a modei occidentale şi, de fapt, a tuturor ingredientelor unui nou stil de viaţă. Această boierime, prin generaţia de la 1848, s-a aflat în fruntea luptei pentru emancipare socială şi naţională; părînd lovită de o stranie amnezie, a lucrat în contra zdruncinării unei întocmiri ce-i asigurase bunăstarea şi prestigiul social.       Ţărănimea, la fel, este o categorie socială lipsită de omogenitate. Sunt ţărani liberi (vechii moşneni şi răzeşi, denumiţi, în urmă, mici proprie

    Boierii de odinioară trăiau, însă, foarte bine şi fără băi, ba chiar şi domnii. Până în vremea lui Vasile Lupu, palatul domnesc din Iaşi nu pare să fi avut o sală de baie; ori, dacă va fi avut, trebuie să fi fost o instalaţie destul de primitivă. Vasile Lupu este cel care a amenajat la curte două băi: una cu plăci de faianţă şi o altă baie foarte îngrijită pentru folosinţa ei şi a lui [a doamnei şi a domnului], cu marmură din belşug şi cu bazine. Apa se aduce din lac cu harabalele.      Despre aceeaşi construcţie, Evlia Celebi avea să declare că în toată Europa nu există o baie atât de strălucitoare ca aceasta. Când sultanul Murad han a auzit despre splendoarea sa, a zis: Nu cumva acest afurisit va pretinde, cu timpul, să devină crai ? . Neaşteptată consecinţă, în plan politic, a unei nevoi umane elementare, exprimată de Vasile Lupu prin construcţia băii. Alături de apartamentul doamnei, baia din palat este încă o dovadă că o anumită grijă faţă de intimitate începuse să se ma

      În Moldova nu a existat un singur tip de cămin, căminul etalon. Fiecare categorie socială sau profesională, de la domnul ţării până la negustorul din oraşe, avea un alt fel de locuinţă. Familia domnească îşi avea reşedinţa principală în palatul de la Iaşi şi reşedinţe sezoniere, temporare, în curţile presărate prin mai toate târgurile Moldovei.      Palatul domnesc din Iaşi era departe de ceea ce se înţelege îndeobşte prin acest termen. Un călugăr italian care a trecut prin capitala Moldovei la începutul veacului al XVII-lea scria că palatul este înconjurat de o parte cu ziduri şi de cealaltă parte este închis cu bârne îmbucate unele într-altele şi că este o construcţie de zid, acoperită cu şindrilă.      Odată cu venirea lui Vasile Lupu la tron, reşedinţa a început să-şi schimbe înfăţişarea. Solul polon Jerzy Krasinski scria, la 1636: Castelul era înainte vreme destul de sărăcăcios, dar domnul de acum, pentru a avea o locuinţă comodă, l-a restaurant foarte bine şi l-a în

     Agricultura este, în continuare, sectorul covîrşitor al vieţii economice, ea suportînd, în această perioadă, mutaţii semnificative, chiar dacă nu suficiente pentru a putea documenta o adevărată „revoluţie agrară”. Astfel, nu putem vorbi de o agricultură intensivă (chiar dacă apar ferme-model, cum ar fi cea de la Zvoriştea a lui Al.Moruzi) şi nici de o generalizare a tehnologiilor preconizate de literatura agronomică a epocii (deşi în zonă apar agronomi, mai întîi străini, apoi români, precum Ion Ionescu de la Brad, vechil, spre 1848, pe moşiile lui Mihail Sturdza). Se extind, în schimb, suprafeţele cultivate, atît datorită sporului braţelor de muncă, cît şi a noilor posibilităţi de cîştig apărute după abolirea monopolului comercial otoman (1829, dar prima breşă fusese făcută tocmai în 1774). Chiar peisajul agricol se schimbă, prin extinderea rapidă a suprafeţelor cultivate cu porumb (în perioada regulamentară egalează grîul), plante tehnice, cartof. Succesul porumbului a produs

     Cea mai importantă categorie de străini era   reprezentată de evrei. Numărul lor, la jumătatea secolului al XIX-lea, se apropia de un sfert de milion, în Moldova, pe cînd în Ţara Românească sunt pînă în 20.000, după cele mai largi estimări. Fiindu-le interzis accesul în lumea satelor, într-o primă fază, evreii s-au aşezat mai cu seamă în oraşe, în locuinţe de o arhitectură inconfundabilă şi ocupînd străzi sau chiar cartiere întregi. De asemenea, s-au aşezat în tîrgurile atît de numeroase în perioada regulamentară, locuind uliţa principală şi dîndu-le aspectul caracteristic de stetl. În Ţara Românească, majoritatea evreilor sunt sefarzi (spanioli), veniţi de relativ multă vreme şi avînd o stare materială şi spirituală net superioară coreligionarilor din Moldova, care sunt, aproape în totalitate, evrei aşkenazi (polonezi), vorbitori de idiş, veniţi din Galiţia sau din părţile poloneze anexate de ruşi sau chiar din Rusia. Treptat, evreii au penetrat şi lumea satelor, în ciuda ami

     În intervalul 1822-1859, succesiunea domnilor şi a administraţiilor interimare se prezintă după cum urmează: Ţara Românească 1822 sept. – 1828 apr., Grigore D.Ghica 1828 mai – 1834 apr., Administraţia militară rusă 1834 apr. – 1842 oct., Alexandru D.Ghica 1842 dec. – 1848 iun., Gheorghe D.Bibescu 1848 iun. 14/26 – iun.28/iul.10, Guvernul revoluţionar provizoriu (I) 1848 iun.28/iul.10 – iun.30/iul.12, Căimăcămie 1848 iun.30/iul.12 – iul.28/aug.9, Guvernul revoluţionar provizoriu (II) 1848 iul.28/aug.9 – sept.13/25, Locotenenţă domnească (I.Heliade Rădulescu, N.Golescu, Chr.Tell) 1848 sept. – 1849 iun., Căimăcămie (C.Cantacuzino) 1849 iun. – 1853 oct., Barbu D.Ştirbei (I) 1853 oct. – 1854 iul., Administraţie militară rusă 1854 iul. – aug., Ocupaţie turcească 1854 aug. – 1857 mart., Ocupaţie austriacă 1854 sept. – 1856 iun., Barbu D.Ştirbei (II) 1856 iun. – 1858 oct., Căimăcămie (Al.D.Ghica) 1858 oct.- 1858 ian.24/febr.5, Căimăcămi

     Drumurile şi aşezările în întuneric erau bătute de tâlhari. Atât documentele munteneşti, cât şi cele moldoveneşti atestă existenţa lor, dar arareori se precizează dacă acţionaseră ziua sau noaptea.       Un document din 1634 povesteşte cum pe un Trifan din Marcoviceni şi pe soţia lui, Sora , i-au împresurat tălharii noaptea şi au aprinsu casa lor pre dânşii şi multe odoară şi avére a lor au arsu în casă, numai ce-au scăpat cu trupurile din casă.       În zilele lui Matei Basarab, fiind Barbu Poenaru clucerul trimis de domnu nostru la împărăţie în slujba Măriei Sale şi a ţerâi, aici, în urma lui, mers-au neşte hoţi la casa lui, în Poiană, de i-au prinsu jupâneasa şi pre oamenii lui de i-au muncit noaptea şi i-au căznit şi i-au arsu cu foc până i-au omorât jupâneasa şi i-au luoat tot de în casă ce au avut.      Probabil că majoritatea celor care jefuiau casele boierilor, ale orăşenilor, care furau vite sau cai, făceau aceasta după apusul soarelui. Un misionar catolic ajun

     În Ţările Române nu par să fi existat tratate de vânătoare, cu descrieri bogat ilustrate ale metodelor sau armelor întrebuinţate.      Letopiseţul Cantacuzinesc relatează şi despre o vânătoare din zilele lui Şerban vodă Cantacuzino, dar nu oferă amănunte privitoare la desfăşurarea ei, fiindcă aceasta atrăsese atenţia contemporanilor nu prin caracterul ei spectaculos – fusese o simplă vânătoare de iepuri –, ci prin descoperirea neobişnuită care i-a urmat. Spune letopiseţul că domnul au ieşit în plimbare la Fântâna Réce şi trimiţând păharnicii cu ogari şi coconii să vânéze crângurile dimprejur şi el şădea de priviia de la corturi, au prinsu ei câţiva iepuri şi aducându-i naintea lui, au împărţit boiarilor câţiva şi câţiva i-au trimis la cuhnie; şi în cei din cuhniia domnească s-au înnemerit o iepuroaică cu pui în pântece, care spintecând-o, au găsit un pui gata să-l féte, şi cu 2 capete şi cu 4 picioare dinainte, un cap trăgea într-o parte, altul într-alta, îmbinate trupurile

      Când o căsătorie nu mergea, soluţia normală era divorţul. Cartea românească de învăţătură înregistrează ca motive de divorţ: adulterul, purtările necuviincioase, sodomia, pedofilia, lesbianismul, exhibiţionismul, proxenetismul, ereziile, bătaia şi ameninţarea cu moartea din partea soţului, izgonirea de acasă a soţiei, călugărirea unuia dintre soţi. Se pare că existau situaţii în care unul din soţi invoca un motiv de divorţ, pentru a obţine mai repede desfacerea căsătoriei, deşi cererea nu era chiar îndreptăţită. Divorţurile se judecau de instanţa ecleziastică, fiind o materie civilă canonică. În urma judecăţii, se emitea o carte de despărţenie .      Johann Sommer povesteşte că, la moldoveni, se înrădăcinase obiceiul, pe care îl ţin şi astăzi [în a doua jumătate a secolului al XVI-lea] ca un fel de lege, că, dacă soţia a fost ocărâtă sau a fost lovită uşor, ea să aibă voie slobodă – ca şi cum ar fi o injurie gravă – a trece în altă căsătorie, dacă poate să plătească soţului

      Familiile din Moldova medievală erau dăruite cu numeroşi copii, dar dintre aceştia puţini ajungeau la vârsta matură, din cauza ratei ridicate a mortalităţii infantile. Nu toţi copiii erau doriţi şi atunci se recurgea fie la mijloace contraceptive, fie la întreruperi de sarcini. O pravilă prevedea pedepse pentru muiarea ceea ce va bea ierbi să nu facă feciori , ca şi pentru muiarea de va omorî feciorul în sine.       Despre educaţia copiilor se ştiu foarte puţine lucruri. Băieţii mergeau la şcoli pe lângă mănăstiri, în ţară, dar şi în Polonia sau Transilvania. Referindu-se la Constantin Cantemir, boier bătrân ajuns pe tronul Moldovei, Ion Neculce nota, nu fără o undă de ironie : Carte nu ştiia, ce numai iscălitura învăţasă, de o făcea. Lipsit de instrucţie – dar nu şi de calităţi intelectuale, pe care tot vornicul Neculce i le recunoştea: sfat bun , practică bună […] la voroavă şi ştiind limbi –, bătrânul Cantemir s-a îngrijit îndeaproape ca fiii lui să facă şcoală. Dorin

    Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei personae oarecare, persoană care este proprietara unui imbil sau în folosul unei persoane determinate.      Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi: - atunci când sarcina apasă asupra unui lucru, în folosul proprietarului unui imobil, servitutea se numeşte predială; - în ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia, în folosul unei anumite persoane, servitutea se numeşte personală. A. Servituţile personale sunt: - uzufructul - usus - habitatio - operae. a) Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa lui. Dreptul de uzufuct se realizează prin împărţirea atributelor dreptului de proprietate între nudul proprietar şi uzufructuar: uzufructuarul are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar păstrează numai dispoziţia, goală de conţinut. Uzufructul poartă asupra lucrurilor care nu se consumă