Istorie

Conventia de la Paris a stabilit înfiintarea unei Înalte Curti de Casatie si Justitie, comună ambelor Principate, care urma să îsi aibă sediul la Focsani. Curtea urma să fie instanta unică înaintea căreia puteau fi atacate cu apel hotărârile date de instantele inferioare. În acelasi timp, Curtea era competentă să exercite dreptul de control si de actiune disciplinară împotriva curtilor de apel si a tribunalelor din Principate si avea dreptul de jurisdictie exclusivă asupra propriilor membri în pricini penale. Curtea urma să functioneze si ca Înaltă Curte de Justitie, ceea ce însemna că ea urma să judece plângerile formulate împotriva ministrilor de către Domn sau de către Adunarea Electivă, judecata urmând a se face fără drept de apel. Magistratii erau numiti de către Domn, dar, pentru început, numai membrii Înaltei Curti de Casatie si Justitie erau declarati inamovibili. Numirea si avansarea magistratilor urmau să fie reglementate printr-o lege specială ulterioară. După

Principala putere europeană, intrată în rândul puterilor colonială târziu, Germania era un factor de mare instabilitate pe continent. Nesatisfăcută de Conferinţa de la Berlin din 1884, prin care era împărţit continentul african între statele coloniale, Germania urmărea să modifice echilibru european şi mondial în favoarea sa. După succesul unificării Otto von Bismark optase pentru Realpolitik, politică ce urmărea să nu încercuiască Germania de adversari, prin împiedicarea unei alianţe franco-ruse. Aşa se explică semnarea Alianţei celor trei împăraţi (1873) între Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Însă dificultăţile apărute după Congresul de la Berlin de la 1878, privind influenţa în Balcani şi divergenţele austro-ungare şi ruse pe această problemă a pus capăt alianţei. După înlăturarea lui Bismark, noul împărat, Wilhelm al II-lea, a imprimat o nouă orientare politicii externe germane. Cunoscută ca Weltpolitik , orientarea diplomaţiei Imperiului german urmărea supremaţia mondia

Plecând de la noile baze institutionale create de Conventie, dar si de la recomandările făcute de Comisia europeană, administratiile celor două Principate trebuiau să pună în practică opera de constructie statală preconizată, în cadrul căreia reorganizarea administratiei urma să detină un loc central. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a adăugat însă si un al doilea obiectiv major pentru conducerea politică a celor două Principate: crearea statului national prin unificarea reală a celor două tări. Cele două procese erau favorizate, de altfel, de existenta a doi importanti factori: a) prevederile Conventiei, care încurajau dezvoltarea unei legislatii comune (prin intermediul Comisiei Centrale de la Focsani) care să unifice vămile, postele, telegraful, valoarea monedei etc.; b) organizarea administrativă relativ unitară introdusă prin Regulamentele Organice, care simplifica demersul de unificare. Ministerele au continuat să functioneze potrivit reglementărilor introduse în Principa

Regimul instaurat in Franţa după 1814 a reprezentat un experiment constituţional împărţit între Restauraţie (1814-18130) şi Monarhia din iulie. Care a consfinţit cuceririle liberale din 1789. Documentul care a marcat epoca a fost Charta constituţională acordată la 4 iunie 1814 de regele Ludovic al XVIII-lea. Cu o serie de limite faţă de textul fundamental de la 1791, Charta respingea suveranitatea poporului într-o Franţă în care autoritatea rezida de la suveran. Puterea executivă era împărţită de rege şi de miniştrii numiţi de acesta. Legislativul, împărţit între Camera Pairilor şi Camera Deputaţilor discuta legile care erau iniţiate de suveran. Doar membrii Camerei Deputaţilor erau aleşi de electorat dar în baza unui vot cenzitar care micşora numărul alegătorilor la doar 90.000. Limitele Chartei se refereau şi la afirmarea libertăţii religioase, catolicismul fiind doar declarat religie de stat. Cu toate acestea textul constituţional recunoştea cuceririle politice şi sociale ale

           După unificarea administratiei centrale, în anul 1862, Cuza a considerat că a venit momentul propice pentru implementarea reformei din administratia publică locală. Redactarea legilor care urmau să reformeze administratia locală a revenit unui guvern condus de Mihail Kogălniceanu. Desemnarea acestuia a s-a dovedit a fi foarte benefică pentru scopurile urmărite de Domnitor. Primul ministru avea o viziune clară asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit, iar atasamentul său fată de principiul descentralizării fiind binecunoscut încă din timpul revolutiei pasoptiste. Principalele acte normative care au alcătuit pachetul legislativ au fost Legea comunală si Legea pentru consiliile judetene. Acestea au fost adoptate de Adunarea Electivă si apoi promulgate de Domn, la 31 martie 1864, respectiv 2 aprilie 1864. Redactate după modelul legislatiei franceze si belgiene, cele două legi au introdus institutii necunoscute până atunci administratiei românesti: prefectul, subprefec