Pacea de la Passarowitz

 

După eşecul turcilor în faţa imperialilor şi acceptarea tratatului de la Karlowitz (1699), turcii păreau a se resemna cu pierderea importantelor poziţii deţinute în Europa centrală vreme de peste un secol şi jumătate. Surprinzătorul succes, puţin exploatat atunci, de la Stănileşti (1711), în faţa armatelor ţarului (obosite după războiul cu suedezii), dar şi celelalte succese ale campaniilor otomane pe frontul rusesc care au condus în cele din urmă la tratatul de la Adrianopol (24 iunie 1713), i-au stimulat pe turci în decizia lor de a relua campania în Europa. Un rol important în reluarea politicii de recucerire a teritoriilor pierdute, de reluare a luptelor pentru anularea tratatului de la Karlowitz l-a avut marele vizir Silahdîr Ali Paşa, care credea în capacitatea armatei otomane de a ieşi învingătoare dintr-un nou război.

Sub influenţa vizirului, sultanul Ahmet al III-lea a reluat lupta sa împotriva Veneţiei, profitând de altfel de lungul război de succesiune spaniol care-i epuizase pe imperiali. Plecând de la acest considerent turci au crezut că austriecii nu vor reuşi să intervină alături de veneţieni. Planul ottoman prevedea ca după înfrângerea veneţienilor să fie reluată ofensiva împotriva Habsburgilor.

Scopul declanşării războiului împotriva republicii veneţiene era clar: reluarea teritoriilor ocupate de către aceasta în Marea Egee.Operaţiunile au fost declanşate de către armatele turceşti, în frunte cu Silahdîr Ali Paşa, în decembrie 1714. Moreea a fost recucerită de către turci în vara anului 1715. În acelaşi timp a căzut în mâinile turcilor fortăreaţa Souda, din Creta. Înlăturarea controlului veneţian asupra acestor teritorii greceşti a fost favorizată şi de către populaţia grecească, de confesiune ortodoxă, care nu acceptase politica autorităţilor veneţiene, care favorizase prozelitismul catolic.

Încurajaţi de succesele din Mediterana, turcii au găsit oportun să atace Imperiul pentru a recupera teritoriul Ungariei. La început armatele conduse de către prinţul Eugen de Savoia păreau a face greu faţă atacului turc. Principatele Imperiului nu se lăsaseră antrenate într-un nou război al împăratului aşa că războiul trebuia susţinut doar de către armatele austriece. Marele vizir a plecat, în vara anului 1716, de la Belgrad cu o armată de 120.000 de soldaţi pe direcţia Peterwardein, în Slavonia. Aflat în fruntea unei armate de 70.000 de soldaţi, prinţul Eugen a trimis turcilor un ultimatum prin care le cerea imediata retragere. Neacceptarea ultimatumului a declanşat ostilităţile. Desfăşurată la 5 august 1716, bătălia de la Peterwardein a fost cea mai strălucitoare victorie a prinţului Eugen de Savoia. Cavaleria austriacă dovedindu-se net superioară în faţa celor 30.000 de spahii. Pierderile turceşti au fost foarte mari, peste 30.000 de soldaţi au fost ucişi sau făcuţi prizonieri, însuşi marele vizir fiind ucis.

A urmat contraofensiva austriacă: Timişoara a fost cucerită la mijlocul lui octombrie 1716, Belgradul la sfârşitul august 1717, in timp ce veneţienii au reuşit să reia controlul asupra Moreei.

 Tratatul de la Passarowitz, mediat de către diplomaţii englezi şi cei olandezi, a fost semnat pe 21 iulie 1718, iar Austria reconfirma întregii Europe stăpânirea sa asupra Ungariei şi Transilvaniei.

Prin acest tratat Poarta renunţa, în favoarea Austriei, la: Banatul Timişoarei, Valahia occidentală, situată la vest de râul Olt şi la partea de nord a Serbiei, inclusiv la Belgrad. Austriecii mai obţineau din partea turcilor aceleaşi avantaje economice de care se bucurau şi celelalte puteri occidentale. Veneţia, tratând separat de austrieci nu primea nimic, mai mult ea renunţa în favoarea Porţii la Moreea.

În urma acestui tratat poziţia austriacă în bazinul mijlociu al Dunării s-a consolidat şi mai mult. Pe lângă importantele poziţii strategice dobândite aici, austriecii se bucurau şi de importante avantaje comerciale în spaţiul otoman.

 Sursa: Mircea Brie, Ioan Horga, Relatiile internationale de la echilibru la sfrasitul concertului european