Evolutia comertului exterior al Tarilor Romane in perioada 1800 - 1918

 

În proporţie covârşitoare (94,6% în 1837 şi 96,5% în 1838) comerţul exterior transilvănean se desfăşura cu Ţara Românească şi Moldova, cu provinciile turceşti, în timp ce cu Ungaria şi regiunile austriece avea loc doar în proporţie de 5% şi respectiv 3,5%.

În Ţara Românească şi Moldova relaţiile comerciale externe se loveau de monopolul instituit de Poarta otomană în domeniul exportului a numero­ase produse de prim ordin (grâu, oi, seu, miere etc.) spre a se aproviziona cu prioritate, la preţuri fixate arbitrar de catre Constantinopol. Cu toate că, datorită lungilor lor frontiere, ambele Principate ocoleau într-o anumită măsură poruncile Porţii, contrabanda practicându-se intens, la mijlocul secolului al XVIII-lea acest monopol devenise una din cele mai grele poveri economice pentru ele.

La rândul lor, interesele economice ale puterilor europene vor contribui şi ele în direcţia favorizării posibilităţilor de export. Desfiinţând complet monopolul, pacea de la Adrianopol din 1829 a permis din plin celor două principate să desfăşoare comerţul lor cu Occidentul european, exterm de interesat în produsele agricole româneşti.

Pe baza unor calcule din 1822, Moldova şi Ţara Românească aveau anual un export total de 66 milioane de franci şi un import de 46 milioane, deci un excedent al balanţei comerţului exterior de 20 de milioane franci francezi.

Exportul Ţării Româneşti se îndrepta spre Transilvania, spre regiunile din dreapta Dunării, mai ales spre Turcia, ca şi prin portul Brăila, spre alte ţări, până în apusul Europei. Exportul Moldovei mergea spre Transilvania, Bucovina, Muntenia, Ungaria, Austria, Rusia, Turcia şi alte ţări prin portul Galaţi.

În 1836 Brăila şi în 1838 Galaţiul au fost declarate porto-franco. Mărfurile intrate în aceste porturi de peste graniţă pentru consumul în ţară sau pentru reexoportarea lor find scutite de taxe vamale.

Intrarea tot mai puternică a României pe făgaşul capitalismului a deter­minat o continuă creştere a comerţului exterior. Din 1863 până în 1896, el a sporti cu 242,9%. De asemenea, în perioada 1863-1876, balanţa comercială a Principatelor Unite s-a menţinut activă, exportul prezentând regulat un excedent asupra importului.

În anul 1875 România a încheiat Convenţia Comercială cu Austro-Ungaria, care a avut o mare importanţă politică, deoarece statului român i se recunoştea, de către o mare putere a vremii, dreptul de a negocia şi încheia acorduri directe, deci un atribut al statelor suverane, deşi ţara noastră se afla doar în pragul dobândirii independenţei. Desigur, importante au fost şi consecinţele economice. Austro-Ungaria beneficia de importante reduceri vamale sau chiar de scutire completă la anumite produse: cărbune, lemn de construcţii, maşini şi unelte agricole, şine de cale ferată, făină şi produse petroliere. România beneficia de scutire vamală la importul grâului în Austro-Ungaria şi de tarife mai avantajoase decât cele turceşti la importul de vite.

Ca urmare a aplicării Convenţiei cu Austro-Ungaria, importul din acest imperiu reprezenta 53,6% din întregul import al ţării. România ajunsese să importe din Austro-Ungaria şi făină din propriul grâu. În acelaşi timp, volumul exportului românesc în respectivul Imperiu era mult mai mic decât importul. S-a creat o inegalitate în favoarea Austro-Ungariei, iar demarajul industrial în România era blocat.

După cucerirea independenţei de stat România nu mai putea accepta inegalitatea şi în 1886 a denunţat Convenţia cu Austro-Ungaria. Se cerea o politică protecţionistă care să favorizeze dezvoltarea industriei autohtone.

Nemulţumit de pierderea privilegiilor avute mai înainte, puternicul vecin de la nord şi apus a pornit contra Regatului României un înverşunat război vamal, care a durat până în 1891. Acest război s-a materializat prin interzicerea importului de animale şi împiedicarea altor mărfuri româneşti de a intra pe piaţa austro-ungară.

În urma schimbărilor petrecute după 1886, Austro-Ungaria a încetat să deţină majoritatea absolută şi chiar pe cea relativă în importul românesc. Cu toate acestea, ea, împreună cu Germania care, spre sfârşitul secolului al XIX-lea deţinea majoritatea relativă în importul ţării noastre, a dominat încă o bună perioadă importul românesc.

Locul cel mai important în exportul României îl ocupa în această perioadă Anglia. Dacă în 1882 exportul în Anglia reprezenta 39,9% din total, în 1892 a ajuns la 42,2%. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, locul prim în exportul românesc l-a ocupat Belgia, care, de la 0,2% cât absorbea în 1882, a ajuns la 54,5% în 1902.

În exportul României predominau produsele agricole (numai cerealele reprezentau peste 70% din întregul export). În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a crescut, de asemenea, exportul de lemn şi petrol.

Importul României în perioada 1880-1900 se compunea în proporţie de 75% din produse industriale (în ultimul deceniu s-a remarcat creşterea importului de metal, de produse metalurgice şi maşini), 15% diverse articole alimentare, 4% materii prime destinate industriei româneşti şi 6% diverse alte produse.

Structura importului şi exportului în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea arată că România rămânea mai departe o sursă de materii prime agricole şi o piaţă de desfacere a mărfurilor industriale pentru ţările din apusul şi centrul Europei. Din 1877 până în 1899 balanţa comercială a fost deficitară. Deficitul a acrescut de patru ori faţă de 1876. Balanţele comer­ciale cu Austro-Ungaria şi Germania erau cele mai deficitare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit deficitară şi balanţa comercială cu Anglia.

Deficitele mari ale balanţei comerciale a României se explică prin următoarele cauze:

1. Efectele Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, războiul vamal şi Convenţia din 1893-1894 încheiată cu Germania.

2. Puternica criză agrară care a bântuit lumea în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi concurenţa americană care dădea exportului românesc lovituri puternice.

3. Diferenţele dintre preţurile produselor exportate şi preţurile arti­colelor importate. În perioada 1880-1900, România plătea o tonă de marfă importată de 3,5-5 ori mai mult decât încasa pe o tonă de marfă exportată.

4. Din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, unele recolte au fost slabe şi ca urmare s-a redus exportul de cereale.

 

 Sursa: Filip Patac, Istoria comertului si turismului