Razboiul franco-olandez 1672-1679

Franţa putea, prin puterea economică pe care o avea, prin comerţul său extern, declanşând un război economic, să slăbească economia olandeză. Un război economic nu era suficient însă pentru regele francez. El, timp de patru ani, a pregătit acest război, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic. Un tratat secret semnat la Douvres (1670) cu regale englez Carol al II-lea, o nouă alianţă cu Suedia (1672), ocuparea ducatului Lorenei, promisiunea de neutralitate a împăratului şi a numeroşi principi germani, alianţa arhiepiscopului de Köln care era în acelaşi timp principe-episcop de Liège, sunt principalele etape ale acestei intense activităţi diplomatice menite a izola adversarul, garantând apoi un succes facil.

Armata franceză, pregătită şi ea timp patru ani de către Louvois, a pornit în aprilie 1672 către Provinciile Unite trecând prin episcopatele de Liège şi Köln, traversând Rhinul prin vadul Tollhuis la 12 iunie şi trecând pe la Nimègue, intra la 20 iunie în Utrecht. Această armată franceză, condusă de însuşi regele Ludovic al XIV- lea număra 120.000 de soldaţi.

Printr-o decizie neaşteptată, olandezii au inundat o mare parte a regiunilor joase prin deschiderea ecluzelor şi străpungerea digurilor. Efectul a fost cel scontat – armata franceză era imobilizată, iar înaintarea acestora spre Amsterdam era acum imposibilă. Olandezii ofereau Franţei condiţii uimitoare pentru obţinerea păcii. Ei erau dispuşi să plătească 10 milioane de livre şi să accepte o conferinţă de pace care să aibă loc la Utrecht.

Noul secretar de stat a găsit favorabile aceste condiţii, dar Louvois crezând că se poate negocia l-a sfătuit pe rege să ceară şi mai mult – cedarea întregului teritoriu dintre Rhin şi Meuse, restabilirea catolicismului şi o mare indemnizaţie de război. Exigenţele excesive şi umilitoare au dus la ruperea oricărei forme de dialog şi la trezirea sentimentelor naţionale a olandezilor: Willhelm de Orania este ales stathouder la 9 iulie 1672, iar la 20 august Jean de Witt şi fratele său sunt asasinaţi.

Ambiţiile exagerate ale Franţei au provocat indignarea întregii Europe, încă profund ataşate clauzelor westfaliene. Brandenburg, Spania, apoi Imperiul s-au pronunţat pentru olandezi. La Haga, ducele de Lorena, regele spaniol şi împăratul, pe data de 31 august 1673, au pus bazele unei coaliţii antifranceze. Tot mai multe state germane au intrat în această coaliţie iar, în 1674, Carol al II-lea, regele englez, presat de opinia publică, a semnat o pace separată cu olandezii. Suedia a intrat în război de partea Franţei în logica sistemului diplomatic european stabilit la Westfalia.

Franţa era obligată acum să întreţină mai multe fronturi. Ludovic al XIV-lea şi Vauban şi-au concentrat atacurile asupra frontierei spaniole: Franche-Comté era ocupat pentru a doua oară în 1674, apoi au fost ocupate mai multe localităţi din Ţările de Jos precum Valenciennes, Combrai, Saint-Omer, Gand sau Maastricht. Împotriva Imperiului, războiul s-a dus în lungul Rhinului.

La început imperialii i-au forţat pe francezi determinându-i să se retragă pe frontiera Ţărilor de Jos şi în Alsacia invadată de imperiali. Francezii au reuşit însă, pentru prima dată la Seneffe (11 august 1674), aproape de Charleroi, şi a doua oară, la Turckheim (5 ianuarie 1675) să obţină remarcabile victorii. Din păcate pentru francezi, suedezii, singurii lor aliaţi, au fost învinşi foarte uşor, pe 28 iunie 1675, la Fehrbellin, în faţa Brandenburgului. Din fericire pentru Ludovic al XIV-lea flota franceză a obţinut importante victorii în zona Insulei Gorée, si în Mediterana, la Ruyter.

Un congres a fost deschis, încă din 1675, la Nimègue, negocierile au trenat însă în aşteptarea unui succes militar decisiv. În 1678, Ludovic al XIV-lea, dezamăgit de înfrângerea Suediei, dorind a evita intrarea Angliei în război de partea olandezilor, dar şi datorită costurilor şi efectelor financiare pe care le putea avea prelungirea războiului, a decis încetarea operaţiunilor.

Trei tratate succesiv semnate la Nimègue între Franţa pe de o parte, Provinciile Unite (10 august 1678), Spania (17 septembrie 1678) şi împărat (5 februarie 1679) pe de altă parte, au restabilit pacea.

Provinciile Unite nu au pierdut nimic din teritoriul său, obţinând chiar abrogarea tarifului vamal francez din 1667.

Spania, pe de altă parte, a plătit scump acest război: ea trebuit să renunţe, în favoarea Franţei, la Franche-Comté, la restul din Artois (Aire şi Saint-Omer), la Combrésis, la o parte din Flandra şi din Hainaut (în special Valenciennes, Condé şi Maubeuge). Astfel, frontiera de nord, până acum discontinuă, a devenit continuă şi coerentă, iar Vauban s-a grăbit să o fortifice.

 Împăratul austriac, ameninţat de revolta ungară şi de cea a principelui Transilvaniei, Mihai Apaffy, a recuperat Philippsbourg, dar a cedat Franţei Fribourg-en-Brisgau.

Ludovic al XIV-lea s-a angajat să restituie ducatul de Lorena ocupat în timpul războiului, dar a păstrat Nancy şi Longwy, asigurându-şi drumul spre Alsacia.

În fine, electorul de Brandenburg a fost constrâns, prin tratatul de la Saint-Germain (iunie 1679) să restituie Suediei Pomerania cucerită după Fehrbellin.

 Sursa: Mircea Brie, Ioan Horga, Relatiile internationale de la echilibru la sfrasitul concertului european