Franta in prima jumatate a sec. al XIX lea

Regimul instaurat in Franţa după 1814 a reprezentat un experiment constituţional împărţit între Restauraţie (1814-18130) şi Monarhia din iulie. Care a consfinţit cuceririle liberale din 1789. Documentul care a marcat epoca a fost Charta constituţională acordată la 4 iunie 1814 de regele Ludovic al XVIII-lea. Cu o serie de limite faţă de textul fundamental de la 1791, Charta respingea suveranitatea poporului într-o Franţă în care autoritatea rezida de la suveran. Puterea executivă era împărţită de rege şi de miniştrii numiţi de acesta. Legislativul, împărţit între Camera Pairilor şi Camera Deputaţilor discuta legile care erau iniţiate de suveran. Doar membrii Camerei Deputaţilor erau aleşi de electorat dar în baza unui vot cenzitar care micşora numărul alegătorilor la doar 90.000. Limitele Chartei se refereau şi la afirmarea libertăţii religioase, catolicismul fiind doar declarat religie de stat. Cu toate acestea textul constituţional recunoştea cuceririle politice şi sociale ale Revoluţiei: egalitatea în faţa legii, libertatea individuală, dreptul la proprietate, accesul tuturor la funcţii.

Domnia lui Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) a debutat cu un moment sângeros. Între octombrie 1815 şi septembrie 1816, în baza unei legi excepţionale cunoscută sub numele de „Camera de negăsit” au fost ucişi zeci de bonapartişti din timpul „Domniei de 100 de zile” şi închişi sau deportaţi alte câteva mii, ultima crimă a mitraliorului din Lyon, Joseph Fouché. Primul şef al guvernului Franţei, ducele de Richelieu a desfiinţat „Camera de negăsit” dar nu a reuşit să câştige alegerile din 1818 favorizând instalarea guvernului Decazes. În acest timp viaţa politică franceză s-a împărţit între partida ultraregaliştilor lui Bonald şi Maistre, partizani ai monarhiei absolutiste şi gruparea de opoziţie constituită din elemente liberale ale burgheziei, adepţi ai ideilor revoluţiei de la 1789, în jurul lui Benjamin Constant sau radicalii lui Auguste Thierry şi Adolphe Thiers. După o scurtă guvernare în 1820, ultraregaliştii îl impun pe contele de Villèle le şefia Consiliului de Miniştrii. O primă victorie a lor a fost introducerea votului dublu care făcea ca o pătrime din electorat, plătitori ai unui impozit mai mare să aibă drept la două voturi, favorizând tabăra regalistă.

Succesorul lui Ludovic, Carol al X-lea (1824-1830), un intransigent, a cărui măsuri au întărit autoritatea regaliştilor, a lovit în partida liberală prin legile presei, a sacrilegiului şi a dreptului la moştenireOpoziţia a avut succes doar prin activitatea în cadrul legal, destul de limitat, al presei şi al activităţii parlamentare.

În 1828, cabinetul ultraregalist a lui Jules de Polignac a început lupta împotriva opoziţiei. La 25 iulie 1830, patru ordonanţe extraordinare au suprimat libertatea presei, a fost dizolvată Camera Deputaţilor, a fost modificată legea electorală şi au fost anunţate noi alegeri. Opoziţia din jurul lui Thiers şi a ziarului „Le National”, societăţile secrete dar mai ales păturile sărace pariziene, au declanşat la 27 iulie, o nouă revoluţie. Dirijaţi de burghezie şi de La Fayette, cu acordul ducelui de Orleans, insurgenţii au înfrânt armata, au cucerit palatele regale şi l-au obligat pe Carol să plece în exil. La 29 iulie revoluţia era încheiată iar la 9 august era proclamat rege Ludovic Filip I, ultimul monarh al francezilor. El a revizuit Charta, abolind cenzura, dând iniţiativa legilor Camerelor şi coborând censul electoral şi vârsta electoratului. Catolicismul nu mai era religie de stat, introducându-se formula Concordatului napoleonian. Revoluţia din iulie a marcat victoria suveranităţii naţionale şi a burgheziei liberale.

Domnia lui Ludovic Filip I (1830 - 1848) nu a fost scutită de tulburările din vremea Restauraţiei. Guvernul lui Casimir Perier şi succesorii săi s-au confruntat cu revoltele ţesătorilor lionezi (1831), a republicanilor din Paris (1834) sau tentativa de lovitură de stat a lui Ludovic Bonaparte la 1836. Legislaţia epocii concretizată în Legea Guizot asupra instrucţiunii publice (1833), Legea Thiers asupra lucrărilor de utilitate publică (1833) sau Legea Căilor Ferate din 1842 au tins să dezvolte economic Franţa dar şi să întărească puterea regelui, tendinţă manifestată mai ales după 1840. Deceniul al IV-lea a reactualizat legenda napoleoniană, guvernarea Guizot din anii 1840-1848 fiind una conservatoare, ceea ce a adâncit conflictul cu opoziţia. Criza economică din 1846, nemulţumirile sociale şi radicalizarea opoziţiei va duce la izbucnirea celei de a treia revoluţii care va înlătura definitiv monarhia, ca formă de stat în Franţa.

În plan extern, Franţa a reuşit la 1818 să scape de armatele de ocupaţie, să intre în alianţa marilor puteri şi să fie primită în „concernul european”. În 1822 a participat la reprimarea revoluţiei spaniole cu o armată de 100.000 de militari conduşi de ducele de Angouleme. Pentru a atrage atenţia de la gravele probleme interne, la 1829, cabinetul Polignac şi Carol al X-lea au invadat Algeria, soldată cu ocuparea Algerului la 1830 şi punerea primilor paşi în fondarea noului Imperiu colonial. Politica externă de pace, poziţia lui Ludovic Filip I care nu era dispus să joace rolul de campion al revoluţiilor de la 1830 şi înţelegerile cu Anglia au fost considerate umilitoare pentru onoarea naţională şi au contribuit la căderea monarhiei din iulie.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala