Franța între 1814 și 1848: de la Restaurație la Monarhia din Iulie și sfârșitul monarhiei

Perioada cuprinsă între 1814 și 1848 a reprezentat pentru Franța un vast experiment constituțional, oscilând între tradiția monarhică și cuceririle liberale ale Revoluției din 1789. Regimul instaurat după căderea lui Napoleon a fost împărțit în două mari etape:

• Restaurația Bourbonilor (1814–1830)

• Monarhia din Iulie (1830–1848)

Ambele au încercat, în moduri diferite, să reconcilieze autoritatea regală cu principiile liberalismului modern.

1. Charta constituțională din 1814: un compromis între tradiție și modernitate

La 4 iunie 1814, regele Ludovic al XVIII‑lea acordă Franței Charta constituțională, document fundamental care marchează începutul Restaurației.

Caracteristicile Chartei

• respingea suveranitatea poporului, afirmând că autoritatea emană de la rege

• puterea executivă era împărțită între monarh și miniștrii săi

• puterea legislativă era exercitată de:

• Camera Pairilor (numită)

• Camera Deputaților (aleasă prin vot cenzitar)

• doar 90.000 de francezi aveau drept de vot

• catolicismul era declarat religie de stat

Cuceririle Revoluției recunoscute

Chiar dacă era conservatoare, Charta păstra elemente esențiale ale modernității:

• egalitatea în fața legii

• libertatea individuală

• dreptul la proprietate

• accesul tuturor la funcții publice

2. Domnia lui Ludovic al XVIII‑lea (1814–1824): tensiuni, represiune și primele conflicte politice

Restaurația începe sub semnul violenței. Între 1815–1816, funcționează „Camera de negăsit”, o instituție excepțională care:

• execută zeci de bonapartiști

• închide sau deportează mii de persoane

• îl are ca ultim responsabil pe celebrul Joseph Fouché

Evoluția vieții politice

Franța se polarizează între:

• ultraregaliștii (Bonald, Maistre) – partizani ai monarhiei absolute

• liberalii (Benjamin Constant) – apărători ai tradiției din 1789

• radicalii (Thierry, Thiers) – promotori ai reformelor profunde

Guvernele se succed rapid, iar în 1820 ultraregaliștii revin la putere, impunându‑l pe contele de Villèle. Una dintre primele lor măsuri este votul dublu, care acorda celor mai bogați alegători două voturi, consolidând dominația conservatorilor.

3. Carol al X‑lea (1824–1830): ofensiva reacțiunii și drumul spre revoluție

Carol al X‑lea, fratele lui Ludovic al XVIII‑lea, adoptă o politică rigidă, profund conservatoare.

Măsuri autoritare

• legi restrictive asupra presei

• legea sacrilegiului

• legea dreptului la moștenire (favorabilă marii proprietăți)

Opoziția liberală supraviețuiește doar prin presă și activitatea parlamentară.

Criza finală: ordonanțele din iulie 1830

La 25 iulie 1830, premierul Jules de Polignac și regele emit patru ordonanțe care:

• suprimă libertatea presei

• dizolvă Camera Deputaților

• modifică legea electorală

• anunță noi alegeri

Aceste măsuri declanșează Revoluția din Iulie (27–29 iulie 1830).

Victoria revoluției

• insurgenții, sprijiniți de burghezie și de La Fayette, înving armata

• Carol al X‑lea fuge în exil

• la 9 august 1830 este proclamat rege Ludovic Filip I, „regele francezilor”

4. Monarhia din Iulie (1830–1848): liberalism moderat și tensiuni sociale

Ludovic Filip I revizuiește Charta:

• abolirea cenzurii

• inițiativa legislativă trece la Camere

• scăderea censului electoral și a vârstei votanților

• catolicismul nu mai este religie de stat

Tulburări interne

Domnia sa este marcată de numeroase revolte:

• răscoala țesătorilor din Lyon (1831)

• revolta republicanilor din Paris (1834)

• tentativa de lovitură de stat a lui Ludovic Bonaparte (1836)

Reformele epocii

• Legea Guizot (1833) – dezvoltarea învățământului

• Legea Thiers (1833) – lucrări publice

• Legea Căilor Ferate (1842) – modernizarea infrastructurii

După 1840, regimul devine tot mai conservator, iar legenda napoleoniană reapare în forță.

Căderea monarhiei

Criza economică din 1846, nemulțumirile sociale și radicalizarea opoziției duc la Revoluția din 1848, care pune capăt definitiv monarhiei în Franța.

5. Politica externă: între ambiții și prudență

Restaurația

• în 1818, Franța scapă de ocupația militară și reintră în „concertul european”

• în 1822, intervine în Spania pentru a înăbuși revoluția liberală

• în 1829–1830, invadează Algeria, punând bazele viitorului imperiu colonial

Monarhia din Iulie

Ludovic Filip I adoptă o politică externă prudentă:

• evită implicarea în revoluțiile europene

• menține relații strânse cu Anglia

Această atitudine, considerată lipsită de glorie, alimentează nemulțumirea națională și contribuie la prăbușirea regimului.

Concluzie

Perioada 1814–1848 a fost una de tranziție profundă pentru Franța. Între Restaurație și Monarhia din Iulie, țara a oscilat între tradiția monarhică și idealurile Revoluției.

În cele din urmă, tensiunile sociale, crizele economice și aspirațiile democratice au dus la Revoluția din 1848, care a înlăturat definitiv monarhia și a deschis drumul către modernitatea republicană.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala