Înalta Curte de Casație și Justiție în epoca Convenției de la Paris: începuturile justiției moderne în Principate

Convenția de la Paris (1858) a reprezentat un moment decisiv în modernizarea instituțiilor românești. Printre prevederile sale esențiale s‑a numărat înființarea unei Înalte Curți de Casație și Justiție comune Moldovei și Țării Românești, cu sediul la Focșani – oraș simbolic, situat chiar la granița dintre cele două Principate.

Această instituție a devenit nucleul viitoarei justiții moderne din România, prefigurând structura sistemului judiciar consacrat ulterior prin Constituția din 1866.

1. Competențele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Curtea instituită prin Convenția de la Paris avea atribuții extinse, care depășeau rolul unei simple instanțe de recurs.

a) Instanță supremă în materie civilă și penală

Curtea era instanța unică de apel pentru hotărârile pronunțate de instanțele inferioare din ambele Principate. Această centralizare a urmărit:

• uniformizarea jurisprudenței

• consolidarea autorității judiciare

• eliminarea diferențelor dintre sistemele juridice ale Moldovei și Țării Românești

b) Control disciplinar asupra instanțelor inferioare

Curtea avea dreptul:

• să exercite control disciplinar asupra curților de apel și tribunalelor

• să judece abaterile magistraților de la instanțele inferioare

• să asigure aplicarea unitară a legii

c) Jurisdicție exclusivă asupra propriilor membri

În materie penală, membrii Curții puteau fi judecați numai de către Curte, garantându‑li‑se astfel independența.

d) Funcționarea ca Înaltă Curte de Justiție

Curtea avea și rol constituțional:

• judeca plângerile împotriva miniștrilor, formulate de Domn sau de Adunarea Electivă

• hotărârile erau definitive, fără drept de apel

Această competență anticipa instituția răspunderii ministeriale, consacrată ulterior în dreptul românesc.

2. Numirea magistraților și inamovibilitatea

Magistrații erau numiți de Domn, însă Convenția introducea un principiu esențial:

• inamovibilitatea era garantată, pentru început, doar membrilor Înaltei Curți

Această garanție a independenței judiciare urma să fie extinsă treptat, printr‑o lege specială, către judecătorii curților de apel și ai tribunalelor.

3. Statutul Dezvoltător și continuitatea organizării judiciare

Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (1864) nu a modificat prevederile privind puterea judecătorească. Justiția continua să fie exercitată:

• de magistrați numiți de Domn

• având în frunte Înalta Curte de Casație și Justiție

Această continuitate a permis consolidarea instituțiilor judiciare în perioada premergătoare Constituției din 1866.

4. Legea pentru organizarea judecătorească din 1865

În august 1865, în baza Statutului Dezvoltător, a fost adoptată prima lege modernă de organizare judecătorească. Aceasta a stabilit structura instanțelor:

• judecătorii de plasă

• tribunale județene

• curți de jurați (în materie criminală)

• curți de apel

• Curtea de Casație

Inamovibilitatea magistraților

Legea menținea:

• inamovibilitatea judecătorilor de la Curtea de Casație

• posibilitatea extinderii treptate a inamovibilității către curțile de apel și tribunale, în funcție de competența profesională a magistraților

Această abordare graduală reflecta dorința de a profesionaliza corpul magistraților și de a consolida independența justiției.

Concluzie

Convenția de la Paris și legislația ulterioară au pus bazele unui sistem judiciar modern, centralizat și profesionist. Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul la Focșani, a devenit simbolul unificării juridice a Principatelor și precursorul instituțiilor judiciare consacrate în Constituția din 1866.

Prin competențele sale extinse, prin garantarea inamovibilității și prin rolul său constituțional, Curtea a reprezentat un pilon fundamental în construcția statului român modern.

 Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”