Reforma administratiei locale infaptuita de Cuza

          După unificarea administratiei centrale, în anul 1862, Cuza a considerat că a venit momentul propice pentru implementarea reformei din administratia publică locală. Redactarea legilor care urmau să reformeze administratia locală a revenit unui guvern condus de Mihail Kogălniceanu. Desemnarea acestuia a s-a dovedit a fi foarte benefică pentru scopurile urmărite de Domnitor. Primul ministru avea o viziune clară asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit, iar atasamentul său fată de principiul descentralizării fiind binecunoscut încă din timpul revolutiei pasoptiste. Principalele acte normative care au alcătuit pachetul legislativ au fost Legea comunală si Legea pentru consiliile judetene. Acestea au fost adoptate de Adunarea Electivă si apoi promulgate de Domn, la 31 martie 1864, respectiv 2 aprilie 1864.

Redactate după modelul legislatiei franceze si belgiene, cele două legi au introdus institutii necunoscute până atunci administratiei românesti: prefectul, subprefectul, comuna, Consiliul comunal, Consiliul judetean, Comitetul permanent, primarul. Urmând obiectivele trasate de Domn, judetul si comuna au fost reglementate atât ca unităti de descentralizare administrativ-teritorială, cât si ca circumscriptii administrativ-teritoriale pentru functionarea serviciilor exterioare ale ministerelor.

Colectivitătile teritoriale judetene au fost constituite între limitele vechilor unităti administrativ-teritoriale, judetele si tinuturile. Comunele în schimb au reprezentat o inovatie juridică a legiuitorului, organizarea lor făcându-se în mod artificial, prin reunirea mai multor sate în cadrul aceleiasi unităti administrativ teritoriale. Tot sub formula institutională a comunei urmau să fie organizate si asezările urbane. Criteriul fundamental avut în vedere pentru constituirea comunelor a fost acela că populatia comunei trebuia să facă fată sarcinilor bugetare. În consecintă, pentru constituirea comunei s-a stabilit drept prag minim numărul de 500 de locuitori sau 100 de familii. Urmare a acestei inovatii juridice, satul a pierdut străvechiul statut de bază a organizării administrativ-teritoriale. Chiar dacă în anumite cazuri satele aveau mai mult de 500 de locuitori, ele urmau să se organizeze pe mai departe tot sub forma unor comune, alcătuite din câte un singur sat. Pe lângă judet si comună, legislatia adoptată mai prevedea existenta plasei, ca subdiviziune administrativ-teritorială a judetului. Spre deosebire însă de judet si de comună, plasa nu avea personalitate juridică, existenta ei fiind legată de activitătile de supraveghere si control. Numărul judetelor a fost stabilit la 42, al plaselor la 320, al comunelor la 1526, iar al oraselor la 28.

În virtutea statutului lor de unităti administrativ-teritoriale descentralizate, judetul si comuna, aveau organe proprii de conducere si personalitate juridică. În privinta organelor de conducere, legiuitorul român a pus în aplicare principiul francez potrivit căruia “actiunea este fapta unuia, iar deliberarea este fapta mai multora”. În consecintă, deliberarea a fost încredintată unor organe colective, numite Consilii comunale, respectiv Consilii judetene; în vreme ce executia a fost rezervată unor organe unipersonale: primarul comunei, respectiv prefectul judetului. Prin exceptie de la regula amintită, legea Consiliilor judetene, consacra la nivel judetean si un organ hibrid, numit Comitetul permanent.

Consiliul comunal era alcătuit din membri alesi de corpul electoral, reunit într-un singur colegiu constituit după criteriul censului (impozit de cel putin 80 de lei). Consiliul lucra în sedinte ordinare, întrunindu-se cel putin odată pe lună, si în sedinte extraordinare, ori de câte ori era necesar. Presedintia Consiliului revenea de drept primarului sau înlocuitorului acestuia, când primarul nu era în localitate. În atributiile Consiliului intrau, pe lângă administrarea treburilor curente ale comunitătii, adoptarea regulamentelor de administrare interioară, numirea si revocarea functionarilor comunali. Deciziile adoptate de Consiliu puteau fi anulate de către prefectul judetului sau de către Ministerul de Interne, dacă acestea depăseau cadrul competentelor prevăzute de lege, sau de către Domnitor, dacă se dovedeau a fi ilegale.

Primarul a avut atât calitatea de organ al administratiei descentralizate, cât si pe aceea de reprezentant al Guvernului la nivel local. Modalitatea de desemnare a acestuia a variat în functie de specificul comunei. În cadrul comunelor rurale, primarul era ales de către locuitorii satului, în vreme ce în cazul comunelor urbane, era numit de către Domn, din rândul consilierilor care obtinuseră cele mai multe voturi. În calitate de sef al administratiei comunale, primarul întocmea si administra bugetul comunei, administra patrimoniul comunal, răspundea de aprovizionarea comunei si exercita controlul aparatului administrativ. Tot în această calitate, primarul era învestit si cu politia administrativă, având obligatia mentinerii linistii si ordinii publice, motiv pentru care avea dreptul de a solicita autoritătilor militare interventia armatei în caz de nevoie. În calitate de reprezentant al Guvernului, primarul era subordonat Ministrului de interne, prefectului si subprefectului. Dubla calitate pe care a avut-o primarul a avut drept consecintă deturnarea activitătii sale de la atributiile principale, legate de administrarea intereselor comunei; numeroasele atributii pe care le avea în calitate de executant al ordinelor guvernului i-au sufocat activitatea, rămânându-i foarte putin timp pentru interesele comunitătii locale.

Consiliul judetean era alcătuit din membri alesi de către cetătenii din judet, în componenta sa intrând câte doi membri din fiecare plasă. Conducerea lucrărilor era asigurată de către un presedinte ales din rândul consilierilor. Consiliul judetean se întrunea într-o singură sesiune ordinară pe an, de obicei la 15 octombrie, când se adoptau hotărâri cu privire la toate domeniile de competentă pe care i le rezervase legea: votarea bugetului de venituri si cheltuieli obligatorii si facultative, adoptarea regulamentelor, numirea functionarilor judeteni.

       Comitetul permanent era alcătuit din trei membri si trei supleanti, alesi pe o perioadă de patru ani din rândul consilierilor judeteni. Conducerea activitătii acestui organ de conducere nu revenea însă unui reprezentant ales al administratiei descentralizate, ci reprezentantului Guvernului din teritoriu, adică prefectului. Sarcinile Comitetului permanent erau de a pregăti lucrările care se supuneau aprobării Consiliului judetean; rezolvarea problemelor curente care nu puteau fi amânate până la reunirea anuală a Consiliului judetean; apărarea intereselor judetului în justitie. Cu alte cuvinte, Comitetul permanent delibera în intervalul dintre sesiunile Consiliului judetean si, în acelasi timp, executa hotărârile acestuia din urmă.

Prefectul a avut atât calitatea de organ al administratiei descentralizate, cât si pe aceea de reprezentant a Guvernului la nivel local. Rolul său principal era însă acela de a asigura realizarea politicii partidului de guvernământ în teritoriu. Prefectul reprezenta executivul în cadrul Consiliului judetean, unde asigura presedintia Comitetului permanent. În dubla calitate pe care o avea, el exercita îndrumarea si controlul asupra tuturor organelor administrative din judet. În acelasi timp, prefectul era seful politiei judetene, răspunzând de mentinerea linistii si ordinii publice. În consecintă, atunci când era nevoie, putea cere punerea în miscare a fortelor armate din judetul său. Numirea prefectului se făcea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne, dar titularii functiei puteau fi înlocuiti ori de câte ori se considera că este cazul. A rezultat de aici o politizare excesivă si o instabilitate extremă a functiei, precum si exercitarea de către Guvern a unui control excesiv asupra activitătii sale.

Subprefectul era reprezentantul Guvernului la nivelul plasei. Principalele sarcini care îi reveneau se refereau la: verificarea finantelor comunale; asigurarea serviciului de stare civilă; punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului judetean la nivel comunal; întocmirea de rapoarte periodice cu privire la situatia internă din plasa respectivă si propunerea unor măsuri de îmbunătătire a administratiei. Ca si în cazul prefectului, numirea sa se făcea prin Decret al monarhului, la propunerea ministrului de interne; titularii functiei de subprefect puteau fi înlocuiti si ei ori de câte ori se considera că este necesar.

 Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”