Reforma administratiei centrale infaptuita de Cuza

Plecând de la noile baze institutionale create de Conventie, dar si de la recomandările făcute de Comisia europeană, administratiile celor două Principate trebuiau să pună în practică opera de constructie statală preconizată, în cadrul căreia reorganizarea administratiei urma să detină un loc central. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a adăugat însă si un al doilea obiectiv major pentru conducerea politică a celor două Principate: crearea statului national prin unificarea reală a celor două tări. Cele două procese erau favorizate, de altfel, de existenta a doi importanti factori: a) prevederile Conventiei, care încurajau dezvoltarea unei legislatii comune (prin intermediul Comisiei Centrale de la Focsani) care să unifice vămile, postele, telegraful, valoarea monedei etc.; b) organizarea administrativă relativ unitară introdusă prin Regulamentele Organice, care simplifica demersul de unificare.

Ministerele au continuat să functioneze potrivit reglementărilor introduse în Principate prin Regulamentele Organice. În primă fază, a fost păstrată si structura competentelor materiale atribuite de Regulamente (Interne, Externe, Finante, Justitie, Culte, Război), singurele diferente fiind existenta unui Minister al Lucrărilor Publice în Moldova si a unui Minister al Controlului (un fel de Curte de Conturi) în Tara Românească. Alături de ministere, Conventia a consacrat si existenta unui Consiliu de Ministri (succesorul Sfatului Administrativ Extraordinar), care reunea titularii tuturor ministerelor. În fruntea acestuia, a fost instalat un presedinte, însărcinat de Domn cu formarea Guvernului. Presedintele era în acelasi timp si titularul unuia dintre ministere.

Pentru a permite ministrilor să îsi asume responsabilitatea pentru actele adoptate în domniile lor de activitate, Domnul le-a atribut tuturor ministrilor statutul de secretari de stat. În acest fel, fiecare ministru a primit dreptul de contrasemnătură, spre deosebire de epoca anterioară, când postelnicul intermedia relatiile dintre Domn si ministrii săi, ceea ce făcea ca numai acesta din urmă să aibă dreptul respectiv.

Tot în primii ani a avut loc unificarea celor două armate si înfiintarea unui Stat major general pentru ambele armate. Au fost numiti agenti diplomatici comuni pentru ambele Principate în marile capitale europene; au fost unificate serviciile vamale sub conducerea unei directii generale a vămilor. În 1862 au fost unificate Arhivele Statului, pentru a fi trecute în subordinea Ministerului Cultelor; serviciile de postă, prin înfiintarea unei Directii Centrale la Bucuresti; directiile de statistică, prin subordonarea lor unui Oficiu Central de Statistică; serviciile sanitare civile, prin înfiintarea Serviciului Sanitar Central de la Bucuresti; a fost înfiintat Serviciul Penitenciar, prin extinderea în Tara Românească a celui existent în Moldova. Unificarea tuturor acestor servicii publice s-a făcut, de regulă, prin concentrarea lor la nivelul capitalei Bucuresti, precum si prin transformarea serviciilor echivalente din Iasi în servicii exterioare ale celor de la centru.

După proclamarea formală a unificării administrative la 11/23 decembrie 1861, la 22 ianuarie/3 februarie 1862 a fost alcătuit primul guvern unic din istoria României. Totodată orasul Bucuresti a fost proclamat drept capitală a noului stat unitar. Recunoasterea internatională a noii forme de stat a permis mai departe desăvârsirea unitătii administrative prin concentrarea tuturor ministerelor la nivelul capitalei unice.

După încheierea procesului de unificare, efortul de reformare s-a canalizat pe problema reorganizării domeniilor de competentă ale ministerelor. Reforma nu si-a propus în mod special înfiintarea unor ministere noi, ci mai mult să regrupeze serviciile existente. Astfel, a fost reorganizat Ministerul de Interne, care a rămas să se ocupe de supravegherea administratiei locale, de asigurarea linistii si ordinii publice, sănătate, ocrotirile sociale, economia natională si comunicatii. Agricultura si comertul au trecut în portofoliul Lucrărilor Publice; educatia a trecut la ministerul Cultelor, cel care se va numi de acum înainte Ministerul Cultelor si Instructiunii. În vara anului 1862 a luat nastere Ministerul Afacerilor Străine, împărtit în patru sectii: Afaceri consulare, Politică, Contencios si Treburi străine; si tot atunci a fost reorganizat Ministerul Justitiei, cu trei sectii: Contabilitate, acte extrajudiciare si procese comerciale, Procese civile si Procese criminale.

Ministerul Finantelor a fost si el reorganizat, în opt sectii: Secretariatul general, Inspectia generală de finante, Administratia contributiilor directe, Administratia veniturilor indirecte, Directia vămilor, Directia postelor, Contabilitatea generală si miscarea fondurilor, Casieria generală si a tezaurului public.

În paralel cu procesul de creare a ministerelor unice, a fost demarat un proces de afirmare a suveranitătii interne a statului român. În acest sens: a) a fost interzisă activitatea judiciară a consulatelor străine; b) s-a trecut la punerea în aplicare a sentintelor judecătoresti pronuntate împotriva supusilor străini sau a locuitorilor români cu statut de supusi străini; c) a fost anulată valabilitatea pasapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate; d) a fost anulată valabilitatea pe teritoriul românesc a pasapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia; e) au fost introduse pasapoarte românesti si au fost acceptate doar pasapoartele tărilor care le recunosteau pe cele românesti; f) au fost trecute în proprietatea statului toate proprietătile funciare detinute de mănăstirile ortodoxe din afara tării (Legea secularizării averilor mănăstiresti).

 Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”