Unificarea administrativă sub Alexandru Ioan Cuza: de la Convenția de la Paris la nașterea statului român modern

Unificarea Principatelor Române nu a fost doar un act politic, ci și un amplu proces de construcție instituțională. Plecând de la prevederile Convenției de la Paris (1858) și de la recomandările Comisiei Europene, administrațiile Moldovei și Țării Românești au fost chemate să pună în practică un proiect ambițios: crearea unui stat modern, centralizat și funcțional.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 a adăugat un obiectiv major: unificarea reală, dincolo de formula juridică a „unirii personale”.

1. Premisele unificării: instituții comune și organizare administrativă compatibilă

Două elemente au facilitat procesul:

a) Prevederile Convenției de la Paris

Convenția încuraja elaborarea unei legislații comune prin:

• Comisia Centrală de la Focșani

• unificarea vămilor

• unificarea poștelor și telegrafului

• stabilirea unei monede cu valoare identică

b) Organizarea administrativă introdusă prin Regulamentele Organice

Cele două Principate aveau deja:

• ministere similare

• structuri administrative aproape identice

• proceduri birocratice compatibile

Acest lucru a simplificat enorm unificarea.

2. Ministerele și Consiliul de Miniștri: continuitate și modernizare

Inițial, ministerele au funcționat conform Regulamentelor Organice:

• Interne

• Externe

• Finanțe

• Justiție

• Culte

• Război

Diferențele erau minime: Moldova avea un Minister al Lucrărilor Publice, iar Țara Românească un Minister al Controlului (proto‑Curte de Conturi).

Convenția a consacrat și existența unui Consiliu de Miniștri, succesorul Sfatului Administrativ Extraordinar. Domnul numea un președinte al Consiliului, care era simultan și ministru.

Dreptul de contrasemnătură

Pentru a responsabiliza miniștrii, Cuza le-a acordat tuturor statutul de secretari de stat, ceea ce le conferea dreptul de contrasemnătură.

Astfel, relația Domn–miniștri a devenit directă, fără intermedierea postelnicului.

3. Unificarea serviciilor publice: fundamentul statului modern

Primii ani ai domniei lui Cuza au fost marcați de o accelerare a unificării instituționale:

a) Armata

• unificarea celor două armate

• înființarea unui Stat Major General unic

b) Diplomația

• numirea de agenți diplomatici comuni în capitalele europene

c) Serviciile publice

Între 1861–1862 au fost unificate:

• vămile (Direcția Generală a Vămilor)

• Arhivele Statului

• poșta (Direcția Centrală la București)

• statistica (Oficiul Central de Statistică)

• serviciile sanitare (Serviciul Sanitar Central)

• sistemul penitenciar

Unificarea s-a făcut prin concentrarea serviciilor la București, iar instituțiile din Iași au devenit servicii exterioare.

4. 1862: primul guvern unic și proclamarea Bucureștiului ca capitală

La 22 ianuarie / 3 februarie 1862, a fost format primul guvern unic al României, marcând nașterea statului român modern.

Tot atunci:

• Bucureștiul a fost proclamat capitală

• toate ministerele au fost concentrate în capitala unică

• unificarea administrativă a devenit deplină

Recunoașterea internațională a noii forme de stat a consolidat legitimitatea procesului.

5. Reorganizarea ministerelor după unificare

Reforma administrativă nu a urmărit crearea de noi ministere, ci regruparea serviciilor:

Ministerul de Interne

• administrație locală

• ordine publică

• sănătate

• ocrotiri sociale

• economie națională

• comunicații

Ministerul Lucrărilor Publice

• agricultură

• comerț

Ministerul Cultelor și Instrucțiunii

• educație

• culte

Ministerul Afacerilor Străine (1862)

Patru secții:

• Afaceri consulare

• Politică

• Contencios

• Treburi străine

Ministerul Justiției

• contabilitate

• acte extrajudiciare și procese comerciale

• procese civile

• procese criminale

Ministerul Finanțelor

Opt secții, inclusiv:

• contribuții directe

• venituri indirecte

• vămile

• poștele

• contabilitatea generală

• tezaurul public

6. Consolidarea suveranității interne: măsuri decisive

Cuza a inițiat un proces ferm de afirmare a suveranității:

• interzicerea jurisdicției consulatelor străine

• executarea sentințelor împotriva supușilor străini

• anularea pașapoartelor turcești pentru Principate

• neacceptarea pașapoartelor străine pentru Turcia

• introducerea pașaportului românesc

• recunoașterea doar a pașapoartelor statelor care recunoșteau România

• secularizarea averilor mănăstirești (1863), prin care statul a preluat proprietățile mănăstirilor închinate din afara țării

Aceste măsuri au consolidat independența administrativă și financiară a statului.

Concluzie

Perioada 1859–1862 a reprezentat fundamentul statului român modern. Sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, unificarea administrativă, reorganizarea ministerelor, centralizarea serviciilor publice și afirmarea suveranității interne au transformat un proiect diplomatic într‑un stat funcțional.

Această etapă a pregătit terenul pentru marile reforme ale anilor 1863–1865 și pentru adoptarea Constituției din 1866.

 Sursa: Curs istoria dreptului romanesc Universitatea “Dunărea de Jos”