Formarea Triplei Aliante

Principala putere europeană, intrată în rândul puterilor colonială târziu, Germania era un factor de mare instabilitate pe continent. Nesatisfăcută de Conferinţa de la Berlin din 1884, prin care era împărţit continentul african între statele coloniale, Germania urmărea să modifice echilibru european şi mondial în favoarea sa. După succesul unificării Otto von Bismark optase pentru Realpolitik, politică ce urmărea să nu încercuiască Germania de adversari, prin împiedicarea unei alianţe franco-ruse. Aşa se explică semnarea Alianţei celor trei împăraţi (1873) între Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Însă dificultăţile apărute după Congresul de la Berlin de la 1878, privind influenţa în Balcani şi divergenţele austro-ungare şi ruse pe această problemă a pus capăt alianţei.

După înlăturarea lui Bismark, noul împărat, Wilhelm al II-lea, a imprimat o nouă orientare politicii externe germane. Cunoscută ca Weltpolitik, orientarea diplomaţiei Imperiului german urmărea supremaţia mondială prin formarea unui imperiu colonial, rezultat din reîmpărţirea coloniilor principalelor state europene coloniale. Imperiul colonial german obţinuse o serei de teritorii dar fără o mare importanţă economică sau strategică. În 1884 a fost proclamat protectoratul asupra coastei sud-vestice a Africii (Camerun, Togo) sau estice (Kenya). Ulterior s-au format coloniile asiatice: golful Chiao Ciao, Sandun (China), insulele Samoa, Mariane şi Caroline (în Pacific).

În politica sa, împăratul s-a apropiat de Austro-Ungaria (exista ideea supremaţiei germane pe continent) cu care a semnat, la 1879, o alianţă secretă îndreptată împotriva Rusiei. Austro-Ungaria a fost sprijinită de Germania în obţinerea Bosniei-Herţegovina, la 1908, ceea ce a provocat reacţia Rusiei dar şi a naţiunilor mici din Balcani speriate de eventualitatea unei infiltrări austro-ungare în zonă. Acestei alianţe i s-a alăturat şi Italia la 1882, punând bazele unui prim bloc politico-militar, îndreptat împotriva Rusiei şi Franţei, cunoscut ca Tripla Alianţă (sau Puterile Centrale). Italia era nemulţumită de ocuparea Tunisiei de către Franţa (în Tunisia exista o puternică minoritate italiană). Deşi Italia revendica Tristul şi Trentino de la Austro-Ungaria, Bismark a alimentat sentimentele antifranceze ale peninsularilor obţinând semnătura pe tratatul Triplei Alianţe. Lor li se va adăuga, din raţiuni specifice, Serbia, România şi ulterior, Imperiul Otoman şi Bulgaria. 

Pretutindeni, interesele Germaniei, locomotiva alianţei, se opuneau celor anglo-franceze, interese care au acutizat relaţiile internaţionale la începutul secolului al XX-lea. Acest fapt a fost evident în timpul crizelor marocane (1905-1911) şi a războaielor balcanice (1912-1913). Italia nu s-a implicat în conflictele marocane şi a reuşit, cu spijinul anglo-francez să ocupe Libia şi arhipelagul Dodecanez, după un scurt război cu Imperiul Otoman la 1911-1912, ceea ce a dezgheţat raporturile cu Franţa.

În preajma declanşării primului război mondial, o serie de parteneri ai Triplei Alianţe s-au îndepărtat de interesele germane: Italia, sub imperiul naţionalismului şi a ideii creării „Italiei mari” revendica Triestul şi Trentino sau România, care urmărea unificarea Transilvaniei şi a Bucovinei.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala