Germania și formarea Triplei Alianțe: ambiții imperiale, rivalități europene și drumul spre 1914

La sfârșitul secolului al XIX‑lea, Germania devenise principala putere continentală, dar intrase târziu în competiția colonială. Această întârziere, combinată cu ambițiile sale economice și militare, a transformat‑o într‑un factor major de instabilitate în Europa.

Nemulțumită de rezultatele Conferinței de la Berlin (1884), care împărțea Africa între marile imperii coloniale, Germania urmărea să modifice echilibrul european și mondial în favoarea sa.

1. De la Realpolitik la Weltpolitik: schimbarea direcției în politica externă germană

Bismarck și Realpolitik

După unificarea Germaniei, Otto von Bismarck a urmărit o politică externă pragmatică, menită să evite izolarea diplomatică:

• împiedicarea unei alianțe franco‑ruse

• menținerea unui echilibru între marile puteri

• evitarea conflictelor coloniale directe

În acest context, Germania, Austro‑Ungaria și Rusia au semnat Alianța celor Trei Împărați (1873). Divergențele ruso‑austro‑ungare din Balcani, amplificate după Congresul de la Berlin (1878), au dus însă la destrămarea alianței.

Wilhelm al II‑lea și Weltpolitik

După înlăturarea lui Bismarck, împăratul Wilhelm al II‑lea a schimbat radical direcția:

• Weltpolitik urmărea supremația mondială

• Germania dorea un imperiu colonial comparabil cu cel britanic sau francez

• se urmărea reîmpărțirea coloniilor existente

Imperiul german a obținut teritorii în Africa (Camerun, Togo, Africa de Est) și în Asia (Kiautschou, insulele Samoa, Mariane, Caroline), dar acestea aveau o valoare strategică modestă.

2. Alianța cu Austro‑Ungaria și formarea Triplei Alianțe

În Europa, Germania s‑a apropiat de Austro‑Ungaria, cu care împărtășea ideea supremației germane pe continent.

Alianța secretă din 1879

• îndreptată împotriva Rusiei

• consolidată prin sprijinul acordat Austro‑Ungariei în anexarea Bosniei‑Herțegovina (1908)

Această anexare a provocat reacția Rusiei și a statelor balcanice, temătoare de expansiunea austro‑ungară.

Italia se alătură (1882)

Nemulțumită de ocuparea Tunisiei de către Franța, Italia a intrat în alianță, formând:

• Tripla Alianță (Germania – Austro‑Ungaria – Italia)

• cunoscută și ca Puterile Centrale

Deși Italia revendica Triestul și Trentino de la Austro‑Ungaria, Bismarck a exploatat sentimentele antifranceze pentru a obține semnătura italiană.

State asociate

Din motive specifice, s‑au apropiat de blocul german:

• Serbia (temporar)

• România (1883)

• Imperiul Otoman

• Bulgaria

3. Rivalitatea cu Anglia și Franța: crizele marocane și tensiunile balcanice

Interesele Germaniei se ciocneau constant de cele anglo‑franceze:

Crizele marocane (1905–1911)

Germania a contestat influența franceză în Maroc, provocând două crize internaționale. Rezultatul:

• izolarea diplomatică a Germaniei

• apropierea Angliei și Franței

• consolidarea Antantei

Războaiele balcanice (1912–1913)

Germania și Austro‑Ungaria au sprijinit diferite state balcanice, în timp ce Rusia susținea Serbia și aliații săi. Peninsula Balcanică a devenit „butoiul cu pulbere” al Europei.

Italia se distanțează

În 1911–1912, Italia a purtat un război cu Imperiul Otoman, cucerind:

• Libia

• arhipelagul Dodecanez

Sprijinul anglo‑francez primit în această campanie a dezghețat relațiile cu Antanta și a slăbit legăturile cu Germania.

4. Criza finală: destrămarea Triplei Alianțe înainte de 1914

În ajunul Primului Război Mondial, mai mulți membri ai Triplei Alianțe s‑au îndepărtat de Germania:

Italia

• urmărea crearea „Italiei Mari”

• revendica Triestul și Trentino de la Austro‑Ungaria

• nu avea interes să sprijine politica germană în Balcani

România

• urmărea unificarea Transilvaniei și Bucovinei

• nu putea susține Austro‑Ungaria, care controla aceste teritorii

• tratatul din 1883 era defensiv, nu obliga România să participe la un război ofensiv

Astfel, în 1914, Tripla Alianță era o structură fragilă, lipsită de coeziune și unitate strategică.

Concluzie

Germania a fost motorul Triplei Alianțe, dar și principalul factor de instabilitate europeană. Trecerea de la Realpolitik la Weltpolitik, ambițiile coloniale, rivalitățile din Balcani și crizele internaționale au tensionat sistemul de alianțe până la rupere.

În 1914, Europa era împărțită în două blocuri antagonice, iar declanșarea Primului Război Mondial a devenit aproape inevitabilă.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala