Cucerirea Italiei de catre longobarzi

Încă în timpul războiului cu Totila, un masiv şi foarte puternic contingent longobard se afla în slujba trupelor imperiale ale lui Narses, luptând foarte efficient împotriva ostrogoţilor. Probabil că deşi distrus de războaie, sudul cu clima sa plăcută i-a fascinat pe aceşti luptători plecaţi din nordul continentului, aşezaţi iniţial pe cursul inferior al Elbei, apoi în zona părăsită de poporul rugilor de la nord de Dunărea austriacă şi după emanciparea de sub suzeranitatea hunică, în Pannonia lăsată liberă de ostrogoţi. Ceea ce i-a determinat însă finalmente să pornească sub conducerea regelui lor Alboin în anul 568 spre Italia, au fost noile realităţi politice create în Pannonia prin pătrunderea în acest spaţiu a triburilor avarilor.

După unele afirmaţii vehiculate în epocă, longobarzii ar fi fost chemaţi în peninsulă de chiar generalul Narses, nemulţumit de poziţia marginală în care se afla ca şi comandant militar al Italiei şi de intrigile ce se urzeau împotriva sa la Constantinopol.

Deşi un număr foarte mare de soldaţi ai armatei imperiale, cei mai mulţi de origine germanică, au trecut de partea longobarzilor, iar populaţia total nemulţumită de administraţia şi fiscalitatea excesivă impusă de Constantinopol îi aştepta pe aceşti noi barbari ca pe nişte salvatori, cucerirea peninsulei nu s-a făcut foarte rapid, datorită frământărilor din sânul societăţii longobarde. Partea de nord a Italiei şi zona muntoasă au fost rapid cucerite, dar Pavia, viitoarea capitală a regatului longobard, a rezistat unui asediu de 3 ani. Ea cade abia în anul 572, cu câteva săptămâni înainte de asasinarea regelui Alboin, pusă la cale de soţia sa de origine gepidă. Şi următorul rege longobard moare asasinat, iar tronul rămâne vacant mai mult de un deceniu, ceea ce face ca Italia să fie cucerită în continuare, mai mult prin acţiuni individuale ale unor principi longobarzi. Acest proces nu a putut fi oprit nici după anul 584, când este ales un nou rege în persoana lui Autharis.

Principii cuceritori prin eforturi proprii, ai diferitelor provincii pretindeau autonomie deplină şi suveranitate, acţionând în continuare pe cont propriu şi

marcând în acest fel evoluţia ulterioară, nu doar a istoriei regatului longobard, ci a întregii Italii. Colonizarea şi aşezarea longobarzilor nu s-a desfăşurat ca de obicei, după sistemul de încartiruire roman sau cu comisii mixte, ci pe baza dreptului cuceritorului, populaţia romană fiind expropiată total în zonele de mai puternică densitate a populaţiei longobarde. Acesta a fost cazul zonei care şi astăzi poartă în nume amintirea poporului longobarzilor: Lombardia.

Deşi sedentarizaţi şi stabilizaţi în mare parte, longobarzii au continuat acţiunile de jaf în peninsulă trecând Apeninii şi ameninţând Roma. În sudul Italiei este prădată, în anul 581, vestita mănăstire benedictină de la Monte Cassino, este asediat Neapolul şi jefuit tot ţinutul Beneventului. O parte a populaţiei romane de aici se refugiază acum în Sicilia, în timp ce papa Grigore cel Mare reuşeşte prin plata unui tribut să-l îndepărteze de Roma pe noul rege Agilulf.

        Imperiului Roman de Răsărit îi rămân practic doar câteva posesiuni în sudul peninsulei şi Ravena cu împrejurimile sale, unde mai rezida un exarh ca reprezentant al puterii imperiale. Astfel în zonele nordice au mai rămas cu populaţie predominant romană Insulele Veneţiene, Istria, Romagna şi Pentopolisul pe coasta Adriaticii.

Dintre regii care au urmat, demn de menţionat este Liutprand (712-744), foarte energic şi ambiţios el reuşeşte să supună ducatele independente de Spoleto şi Benevent şi să încheie un contract pentru Veneţia cu primul doge cunoscut cu numele Paulutius. Urmaşul său, regele Ratchis (744-749) este înlăturat şi trimis la mănăstirea Monte Cassino de fratele său Aistulf (749-756). Acesta reuşeşte să înlăture definitiv dominaţia bizantină din Ravena, desfiinţând exarhatul şi alungând pe ultimul exarh Eutychus în anul 751.

 Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu