Tratatele Westphalice

Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele Westphalice consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze.

Principalele prevederi ale „păcii din Westphalia” constau în:

-reînnoirea termenilor păcii de la Augsburg, adică fiecărui stat german i se confirmă dreptul de a-şi stabili propria-i confesiune;

-calvinismul se adaogă lutheranismului şi catolicismului ca drept confesiuni recunoascute;

-protestanţii rămân în posesia bisericilor şi teritoriilor secularizate după 1552 (ceea ce, s-a apreciat pe bună dreptate, confirma dezintegrarea lumii germane, a

„Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”, de fapt;

-Olanda şi Elveţia sunt recunoscute ca suverane (independente);

-Franţa primea cele trei episcopate din Lorena, amintite mai sus, şi drepturi în Alsacia (care vor provoca atâtea tulburări, mai târziu);

-regele Suediei primea Episcopatele de Bremen şi Verden şi jumătatea de vest a Pomeraniei, cum am arătat deja, ajungâdu-se la situaţia generatare de conflicte mai târziu, ca gurile principalelor râuri germane să fie cotrolate de non-germani – Oder, Elba şi Weser de Suedia, Rinul de către Olanda;

-în interior, Bradenburgul primea Pomerania de Est, Arhiepiscopatul de Magdeburg şi 2 episcopate mai mici; Bavaria obţimea o parte din Palatinat şi un loc în Colegiul electoral, Imperiul avînd, de acum, 8 electori;

- peste 300 (343, de fapt) de stătuleţe germane suverane (sau aproape!) au căpătat dreptul de a desfăşura o diplomaţie proprie şi de a încheia tratate cu statele străine; Imperiul nu putea impune legi, fixa taxe şi impozite, recruta soldaţi, fără acceptul celor peste 300 de state şi oraşe libere.

Tratatele westphalice (de la Münster şi Osnabrück), primite cu uşurare într-o Germanie epuizată şi devastată de treizeci de ani de război necruţător, nu aduc, totuşi, pacea generală în Europa; războiul continuă între Franţa şi Spania, iar problemele Europei de nord nu sunt rezolvate.

Pacea în sine şi evenimentele permise de prevederile tratatelor de la Münster şi Osnabrück au determinat importante schimbări în peisajul politic european postwestphalian. Astfel, tulburările provocate de Frondă în Franţa slujesc Spaniei, îngăduindu-I să continuie lupta, în ciuda izolării şi epuizării sale. Imediat după sfârşitul tulburărilor, Mazarin caută alianţa cu Anglia lui Cromwell, care, în schimbul portului Dunkerque, îi promite ajutor militar. Izolată şi învinsă, Spania se hotărăşte să încheie pacea. Prin Tratatul de la Pirinei, semnat pe insula de pe râul Bidassoa la 7 noiembrie 1659, ea cedează Franţei comitatul Roussillon, aproape întreaga provincie Artois şi o serie de oraşe din Flandra până în Luxemburg. În aceeaşi zi, e semnat contractul de căsătorie al lui Ludovic XIV şi al infantei Maria Tereza, în care se prevede că infanta renunţă la drepturile pe care le avea la coroana Spaniei şi se mijloceşte plata unei zestre de 500000 de scuzi de aur, Mazarin contând pe faptul că o asemenea sumă nu va putea fi niciodată plătită.

Din punct de vedere politic, Europa după Pacea din Westphalia, e foarte diferită de cea a anilor 1560 sau 1600: Casa de Austria nu mai reprezintă un pericol pentru pacea europeană; bătând în retragere în privinţa Germaniei, Habsburgii de la Viena se orientează spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia, axat pe Dunăre şi cu posibilităţi de extindere spre est pe seama Imperiului Otoman; Spania, slăbită şi amputată, încetează să se mai numere printre puterile de primă mărime; Anglia, ieşită din izolare după războiul civil (1642-1648), executarea regelui Carol I (1649), republica lui Cromwell (1649-1659) şi încoronarea lui Carol II (1660); împreună cu Provinciile Unite, independente şi extinse teritorial, Suedia, ce domină zona Balticii, sunt mari puteri, pe care vocaţia maritimă le face concurente.

          Faptul esenţial rămâne însă întâietatea dobândită de Franţa. Regatul pe care Mazarin îl lasă la moarte tânărului Ludovic XIV (1661) este nu doar mai mare şi mai bine apărat, dar dispune de adepţi ce cuprind aproape toate statele europene.

Sursa: Corneliu-Gabriel BĂDĂRĂU, Europa moderna