Centralizarea politica a Spaniei

Reconquista - stagna, iar autonomiile provinciale şi anarhia produsă de foştii combatanţi rămaşi fără ocupaţie generau revolte endemic în cele două mari regate ce-şi împărţeau Spania, Castilia şi Aragon. Abia la 1469 moştenitorii acestor tronuri, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, se căsătoriră la Valladolid; ceea ce nu antrenă imediat şi unificarea Spaniei, căci Isabela este aprig contestată de partidul nobiliar pro-portughez. Când în 1475 se proclamă regină, războiul, finanţat de lusitani, izbucneşte atât în interiorul, cât şi la graniţele Castiliei şi doar intervenţia lui Ferdinand îi salvează tronul; dar prin Convenţia de la Segovia Isabela este obligată să accepte egalitatea şi reciprocitatea unirii cu Aragonul, în ciuda superiorităţii teritoriale şi economice a castilienilor. Compromisul se dovedi însă durabil, graţie atât excelentei colaborări între cei doi suverani cât şi captării nobilimii în administraţia statului

La 2 ianuarie 1492 emirul Granadei predă oraşul spaniolilor, după 10 ani de lupte; astfel, întreaga Peninsulă Iberică aparţine creştinătăţii. Pe 31 martie, Regii Catolici – cum au fost numiţi de papă pentru credinţa lor – decretează expulzarea evreilor ce refuză să se convertească în decurs de 4 luni. Gestul – târziu în raport cu celelalte regate occidentale (Anglia îi expulzase în 1290, Franţa în 1394) – a urmărit depăşirea condiţiei de ţară marginală, chiar eretică, la graniţele creştinătăţii, rezultat al toleranţei religioase din perioada Reconquistei. Însuşi Erasmus, invitat în Spania pe la 1500, refuză să vină în acest regat excentric, supus aculturaţiei arabe şi iudaice. Pentru a se debarasa de această reputaţie, Regii Catolici au introdus după lungi ezitări Inchiziţia, expulzarea evreilor devenind astfel un gest inevitabil.

Sursa:  Adrian Niculescu, Istoria politica moderna si contemporana