Sfarsitul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană

Imperiul Romano-German, căruia Otto I i-a pus bazele în 962, numit după secolul al XI-lea „Sfântul Imperiu”, iar din secolul al XV -lea „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”, de la început a fost o entitate hibridă, căruia Pacea westphalică i-a dat o lovitură în plus.

Numărul statelor care alcătuiau Imperiul a fost fixat la 343 (dintre care: 158 laice, 123 ecleziastice şi 62 oraşe libere, numite şi imperiale); în Camera Imperială de Justiţie intrau 26 de catolici şi 24 protestanţi. De asemenea, au mai fost admişi în Consiliul aulic şi 6 membri protestanti.

Pacea westphalică stabilea un nou raport de forţe în Europa, bazat pe preponderenta franceză, Imperiul ieşind micşorat teritorial în favoarea adversarilor săi, Franţa şi Suedia. Franţa obţinea trei episcopate: Metz, Toul şi Verdun; Casa de Austria ocupa Alsacia, iar Suedia - prin ocuparea Pomeraniei occidentale, a porturilor Bremen, Werden, a cetăţii Wismar şi a unor insule - devenea cea mai importantă dintre puterile protestante din Germania.

Pentru statele germane din Imperiu, situaţia s-a rezolvat astfel: principele palatin reintra în posesia Palatinului Inferior; demnitatea electorală şi Palatinatul Superior revenind Bavariei (art.IV); electorul de Brandenburg obţinea Arhiepiscopatul de Magdeburg (la moartea episcopului de Saxa) şi, imediat, episcopatele Halberstadt, Minden, Camin şi Pomerania Orientală (art.XI); ducele de Mecklemburg primea episcopatele Ratzburg şi Schwerin (art.XIII), iar langraful de Hessa şi ducele de Braunschweig păstrau abaţiile secularizate (art.XIII).

Pe baza Tratatelor din Westphalia, o dietă specială a fost convocată la Nüremberg (1653) spre a statua noua situatie creată şi de a face unele reforme. Rezultatele au fost minore, dar structura pe verticală rămânea următoarea: în fruntea Imperiului se afla împăratul, ales pe viaţă (în continuare, a fost ales tot un Habsburg, adică Leopold I,1658-1705); ca reprezentanţi ai puterii supreme, alături de împărat erau cei 8 prinţi electori (din 1692 a apărut şi al 9-lea, în persoana celui de Hanovra); împăratul era ales de Consiliul celor 9 prinţi electori, care adoptau şi capitulaţiile electorale, adică îngrădirile puterii sale.

Prin păcile de la Karlowitz (1699), Rastadt (1714) şi Passarowitz (1718), Imperiul şi-a extins posesiunile ereditare ale Casei de Habsburg (Ungaria, Transilvania, Banatul, Serbia şi zone din teritoriul Italiei). Astfel, Austria intra în rândul marilor puteri europene, iar după moartea lui Leopold I (1705) şi a fiului său Iosif I (1705-1711), împăratul Carol al VI-lea (1711-1740) va fi preocupat de menţinerea dinastiei, mai mult decât de unitatea Imperiului, în cazul stingerii liniei bărbăteşti a Casei de Habsburg.

Insuccesele Austriei din deceniul 4 al secolului al XVIII-lea au dăunat mult şi împăratului, deoarece, la moartea acestuia (1740), Prusia şi principii cei mai importanţi ai Imperiului vor ridica armele împotriva propriului suveran. Până la urmă, după lupte care au cuprins o mare parte din statele germane, cât şi cele europene, a fost recunoscut împărat Francisc I (1745-1765).

În urma înfrângerii de la Austerlitz (decembrie 1805) a trupelor austriece şi prin pacea de la Presburg (1805), Habsburgii pierd numeroase teritorii, în timp ce electorii de Würtenberg şi Bavaria, aliaţii lui Napoleon, devin regi, îşi măresc posesiunile - ca şi Prusia, care primeşte Hanovra.

Peste câteva luni, în 1806, Napoleon îl somează pe împăratul Sfântului Imperiu Roman de Natiune Germană, Francisc al II-lea, să renunţe la titlu.

Astfel a dispărut de pe arena istoriei acest edificiu hibrid, care s-a mentinut 844 de ani (962-1806). Francisc al II-lea s-a mulţumit cu posesiunile Casei de Austria, care i-au rămas, şi îşi ia titulatura de împărat al Austriei, sub numele de Francisc I.

 Sursa: Corneliu-Gabriel BĂDĂRĂU, Europa moderna