Tratatul de la 21 iulie 1774 – un moment decisiv în evoluția „chestiunii orientale”

 

Tratatul semnat la 21 iulie 1774 reprezintă un punct de cotitură în istoria „chestiunii orientale”, marcând schimbări majore în raporturile de putere dintre Rusia și Imperiul Otoman. Documentul evidențiază modul în care Rusia începea să se raporteze la noile realități politice din Europa de Est, profitând de poziția sa tot mai influentă pentru a interveni direct în afacerile interne ale Porții Otomane. În mod clar, tratatul consemnează declinul vizibil al puterii otomane.

⚔️ Reconfigurarea teritorială și influența Rusiei în regiune

Sub presiunea Austriei, Rusia a retrocedat Moldovei și Țării Românești către Imperiul Otoman, însă a păstrat teritorii strategice precum Kubanul, Terekul și stepa dintre Bug și Nipru, inclusiv gurile Niprului. De asemenea, Rusia a obținut controlul asupra Azovului și strâmtorii Kerci. Crimeea a fost declarată independentă, iar în nordul Mării Negre turcii au rămas doar cu fortăreața Otceakov, ultima lor poziție strategică importantă.

Un alt câștig major pentru Rusia a fost deschiderea Mării Negre pentru flota sa, un obiectiv urmărit de mult timp. Principatele Române au rămas sub suzeranitate otomană, dar au intrat simultan sub protectoratul Rusiei, care devenea și protectoarea oficială a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman.

🏛️ Extinderea influenței ruse prin rețeaua de consulate

Profitând de victoriile militare, Ecaterina a II-a a consolidat influența rusă în Balcani și în spațiul otoman prin numirea de consuli în principatele dunărene, în orașe din Peninsula Balcanică, în insulele grecești și chiar în Egipt. Această rețea de consulate a devenit un instrument eficient de subminare a autorității sultanului și de extindere a influenței ruse în regiune.

Cedarea Bucovinei către Austria și impactul asupra echilibrului regional

Ca recompensă pentru sprijinul diplomatic acordat de Austria în timpul conflictului ruso-otoman, sultanul a cedat Bucovina monarhiei habsburgice prin convenția de la Palamura din 4 mai 1775. Austria justificase deja pretențiile asupra acestui teritoriu, susținând că ar fi aparținut Podoliei poloneze. Imperiul Otoman, slăbit militar și politic, nu mai avea capacitatea de a se opune unei eventuale intervenții austriece.

Pentru Rusia, această cedare avea o importanță secundară, deoarece atenția sa strategică se concentra asupra Mării Negre – un spațiu vital care i se deschisese în urma păcii cu turcii.

 

 Sursa: Mircea Brie, Ioan Horga, Relatiile internationale de la echilibru la sfarsitul concertului european