Căsătoria la romani

      În dreptul roman sunt cunoscute două forme de căsătorie:

- cu manus;

- fără manus.

     Multă vreme, s-a practicat numai căsătoria cu manus, în virtutea căreia femeia măritată trecea sub puterea bărbatului. Spre sfârşitul Republicii, femeile au început să trăiască în uniuni nelegitime, pentru a nu trece sub puterea bărbatului, motiv pentru care a fost sancţionată căsătoria fără manus, prin care femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.

     Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:

-confarreatio;

-usus;

-coemptio.

    Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată patricienilor, căci presupunea prezenţa lui pontifex maximus şi a preotului lui Jupiter.

    Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar dupăexpirarea termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului.

    Coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.

     Căsătoria fără manus nu presupune forme solemne, ci se realiza prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere.

       Căsătoria presupune îndeplinirea unor condiţii de fond care sunt comune pentru ambele forme ale căsătoriei. Acestea sunt:

- connubium;

- consimţământul;

- vârsta.

      Connubium are două înţelesuri:

- obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o căsătorie civilă;

- subiectiv – desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a se căsători între ele, deoarece nu toţi cei care au connubium în sens obiectiv au şi connubium în sens subiectiv. Spre exemplu, fraţii între ei nu au connubium în sens subiectiv.

    Piedicile la căsătorie erau în număr de trei:

    Rudenia de sânge în linie directă era piedică la infinit. Rudenia de sânge în linie colaterală era piedică la căsătorie numai până la gradul patru.

    Alianţa în linie colaterală nu constituia piedică la căsătorie. Deci, bărbatul se putea căsători după decesul soţiei cu sora acesteia. În schimb, alianţa în linie directă a fost piedică la căsătorie. Spre exemplu, bărbatul nu se putea căsători cu fiica dintr-o altă căsătorie a fostei soţi.

     Condiţia socială. Până în vremea lui August, au fost interzise căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi.

     Consimţământul. În dreptul clasic, se cerea şi consimţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alieni iuris.

      Vârsta a constituit un motiv de controversă între sabinieni şi proculieni, pentru ca, în dreptul postclasic, Justinian să stabilească faptul că bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani.

     Efectele căsătoriei sunt diferite la căsătoria cu manus, faţă de căsătoria fără manus.

     În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată fiică a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică, femeia căsătorită cu manus venea la moştenirea soţului împreună cu copiii ei, pentru că era agnată cu bărbatul ei. În schimb, agnaţiunea cu familia de origine înceta. Prin urmare, femeia căsătorită cu manus nu venea la moştenire în familia de origine.

      În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu bărbatul ei, netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de bărbat şi faţă de copiii ei şi, de aceea, nu va avea vocaţie succesorală la moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu membrii familiei de origine şi va veni la moştenire în acea familie.

 

Sursa: Emil Molcuț, Drept roman