Regimul comerţului liovean în Moldova

 

 În temeiul privilegiilor comerciale obţinute de la domnii Moldovei, dintre care cel dinţii cunoscut este cel emis de Alexandru cel Bun, regatul polon şi teritoriile dependente de el îşi asigurau legătura liberă cu bazinul pontic prin intermediul oraşului Lwów, care a reuşit în cele din urmă să-şi consolideze monopolul funcţiei de intermediar atît pe drumul tătărăsc, cît şi pe cel modovenesc, îndeosebi împotriva principalului său concurent la exerciţiul acestei funcţii, Cracovia. Polonia îşi deschidea astfel un nou itinerar - mult mai convenabil, pentru că ocolea vămile tătăreşti, şi mai sigur, mai la adăpost de vicisitudinile politice din lumea tătară - înspre Marea Neagră şi spre centrele vitale ale comerţului pontic. În desfăşurarea schimbului cu lumea orientală pe această cale, Lwów-ul îndeplinea faţă de regatul polon funcţia pe care Braşovul o dobîndise în sistemul de relaţii comerciale internaţionale ale regatului ungar.

Ca şi braşovenii în Ţara Românească, liovenii îşi desfăşurau negoţul prin şi în Moldova în temeiul unor privilegii acordate de domnii ţării. Aceste privilegii care reglementau legăturile între un oraş şi o ţară acopereau un raport de inegalitate, în primul rînd pentru că acordau liovenilor trecere liberă prin Moldova înspre diverse teritorii străine, îndeosebi spre principalele emporii pontice, în vreme ce negoţul locuitorilor din Moldova se lovea, în Polonia, de regimul depozitului obligator de care beneficia Lwów-ul. Aşadar în virtutea privilegiilor acordate liovenilor de domnii ţării, Moldova era lipsită de cîştigurile foarte însemnate pe care i le-ar fi dat funcţia de intermediar exclusiv al schimburilor realizate pe drumul care îi străbătea teritoriul. Dezvoltat în umbra raportului politic de suzeranitate - vasalitate cu Polonia şi componentă însemnată a acestui raport, statutul comercial al drumului moldovenesc fixat de privilegiile domnilor Moldovei pentru lioveni s-a menţinut atît timp cît şi raportul care îl generase.

Similitudinea însemnată constatată între regimul comerţului braşovean în Ţara Românească şi al celui liovean în Moldova nu exlude însă şi deosebiri sensibile între unul şi celălalt; confruntarea privilegiilor braşovenilor şi liovenilor dă în vileag condiţiile vamale şi comerciale net mai favorabile pentru ţara lor fixate de domnii Moldovei liovenilor, în raport cu cele convenite de domnii Ţării Româneşti în negocierile lor cu braşovenii.

Deosebirea principală, determinantă, a derivat din faptul că Lwów-ul şi forţa politică pe care se sprijinea nu şi-au întemeiat, ca Braşovul, privilegiul pe o dominaţie anterioară sau pe revendicarea unei asemenea dominaţii, cu pretenţii de libertate vamală totală în comerţul cu Marea Neagră. În vreme ce privilegiul care acoperea activitatea braşovenilor a rezultat din compromisul încheiat între regatul ungar şi Ţara Românească, în rivalitate pentru controlul culoarului teritorial care lega Braşovul cu gurile Dunării, privilegiul liovenilor a fost negociat între Ţara Moldovei, întregită sub raport teritorial prin includerea „parathalasiei,” şi Polonia, reintrată de curînd în stăpînirea cnezatelor ruse apusene şi căreia îi lipsea şi putinţa şi voinţa de a-şi extinde direct dominaţia la Dunărea de Jos. Cînd, în cîteva rînduri, în izvoarele vremii, răzbat proiecte polone de instaurare a unei dominaţii directe la Cetatea Albă, ca în 1412 şi în 1450, ele nu sînt decît reflexul unor proiecte sau acţiuni ale regatului ungar pentru a intra în posesia Chiliei şi al necesităţii de a-şi asigura, în cadrul situaţiei create de revendicările Ungariei, comunicarea liberă cu Marea Neagră. Acest context politic diferit e la originea însemnatelor deosebiri calitative între cele două serii de privilegii.

          Sistemul vamal al Moldovei era organizat, ca şi cel al Ţării Româneşti, pe corelaţia dintre o vamă centrală, principală, şi vămile secundare, de trecere, aşezate pe diversele itinerarii străbătute de lioveni spre Marea Neagră, Crimeea, Ţara Românească şi Transilvania. Vama centrală s-a menţinut constant la Suceava şi la nivelul iniţial, în cursul sec. al XV-lea, spre deosebire de Ţara Românească, unde vama centrală de la Cîmpulung a fost desfiinţată sub presiunea braşovenilor. Taxa vamală de la Suceava, vamă principală („golovnoe mîto”), era percepută pe circulaţia mărfurilor în ambele sensuri. Postavul, principala marfă adusă de lioveni, era taxat la vama din Suceava la valoare, 3 groşi de grivnă, iar marfa tătărească (piper, diverse spiţerii, mătase şi alte ţesături), principalul obiect al importului de produse orientale prin Moldova, suporta o taxare valorică identică; vama de 3 groşi de grivnă era suportată de mărfurile care soseau la Suceava, fie că erau desfăcute sau achiziţionate aici, fie că erau transportate mai departe sau cumpărate din centre comerciale mai îndepărtate.

Al doilea obiect de seamă al comerţului liovean erau animalele, blănurile şi pieile, exportate spre „ţinuturile tătăreşti” din Polonia, uneori chiar din Moldova, sau îndrumate spre Polonia. Vitele cornute îndrumate spre ţinuturile tătăreşti erau taxate la Suceava 4 groşi una, iar suta de oi cu 60 de groşi. Animalele, pieile şi blănurile trecute la înapoiere prin vama Sucevei erau diferit taxate, dar în toate cazurile suportau vămi superioare celor percepute în alte tîrguri. Un şir de mărfuri specificate (piperul), sau nu, erau vămuite la greutate.

Spre deosebire de braşoveni în Ţara Românească, fie integral scutiţi de unele vămi interne, fie parţial degrevaţi de acestea, liovenii aveau de făcut faţă în Moldova efectiv exigenţelor vamale în toate centrele urbane prin care treceau şi unde funcţionau vămi. În virtutea raportului instituit între vama principală şi vămile de trecere, cele din urmă percepeau o parte fixă din cuantumul impus la Suceava. Departe de a fi simbolică, taxa vamală percepută la vămile secundare, de trecere, reprezenta între o pătrime şi jumătate din vama Sucevei: la postav, la Suceava se percepeau 3 groşi de grivnă în vreme ce în celelalte tîrguri cu vamă 2 groşi sau, în trecere spre Transilvania, la Baia, Moldoviţa, Bacău, Trotuş, un groş şi jumătate de grivnă; la „marfa tătărască” se percepeau 3 groşi de grivnă la Suceava şi 2 groşi în celelalte tîrguri (în cazul unor produse orientale - piper - sau autohtone - lîna -, aduse din Ţara Românească, se percepeau taxa de jumătate rublă de argint de 12 chitare, la Bacău, şi de o rublă de argint la Suceava); la animale şi piei se percepeau diferenţiat vămi, după cum luau drumul Lwów-ului, mai uşoare, sau erau îndrumate spre ţinuturile tătăreşti, în care caz erau mai apăsătoare (deosebirea se menţine însă între cuantumul vămii Sucevei şi cel al celorlalte vămi); pentru peştele adus de la Brăila se percepea la Bacău sau la Bîrlad 1/2 groş de grivnă, iar la Suceava 3 groşi de grivnă, şi apoi la ieşire, la Siret din nou 1,1/2 groşi şi la Cernăuţi vama pe car; ceara importată din Ţara Românească şi Transilvania era vămuită la fel la Bacău, la Suceava şi la Siret, adică un groş de piatră; „lucrurile mărunte,” produse din postav, metalurgie etc, suportau cîte 3 groşi de grivnă la intrarea în ţară, la Siret, iar la ieşire, jumătate din cît erau vămuite la Suceava.

Organizarea vamală a Moldovei, astfel cum reiese din privilegiul acordat liovenilor de Alexandru cei Bun - confirmat în termeni identici sau cu modificări neesenţiale de succesorii săi, inclusiv Ştefan cel Mare - şi din alte acte, dă la iveală un sistem vamal puternic centralizat - chiar dacă a rezultat din înglobarea unor structuri vamale diferite -, sistem în centrul căruia se afla vama principală de la Suceava.

 

 Sursa: Serban Papacostea, Geneza statului in evul mediu romanesc