Pacea de la Westfalia

 

Dupa terminarea razboiului de 30 de ani, diplomaţi din toată Europa aveau să se îndrepte spre Westfalia, pentru a se întâlni la Münster şi Osnabrück. Reşedinţe episcopale, cele două oraşe fuseseră alese de comun acord de către beligeranţi pentru a găzdui tratativele de pace. Cele două oraşe westfalice se găsesc în partea de nord-vest a Imperiului, în inima unei bogate zone agricole, care a avut şansa de a fi relativ ferită de război.

La Münster s-au reunit, sub medierea unui nunţiu papal, reprezentanţii împăratului, ai principatelor şi oraşelor Imperiului, al regelui Spaniei, reprezentanţii regelui Franţei, ai Provinciilor Unite, ai cantoanelor elveţiene şi a mai multor oraşe italiene. La Osnabrück erau dezbătute raporturile dintre Suedia şi Imperiu. Semnarea unei păci separate între Spania şi Provinciile Unite, în ianuarie 1648, a avut darul de a grăbi negocierile, dar şi acela de a-le complica. Spania recunoştea independenţa şi acorda avantaje comerciale şi teritoriale olandezilor. Spania acum se putea concentra împotriva Franţei. Imperiul nu a putut însă să continue războiul iar Madridul a rămas singur în luptă.

Deschiderea unei duble negocieri a fost determinată de succesele militare ale Franţei, dar şi ale Suediei, apoi de lipsa unei dorinţe sincere de a trata împreună, şi nu în ultimul rând de multitudinea şi complexitatea problemelor ce trebuiau dezbătute.

Pacea a avut rolul de a discuta şi de a rediscuta echilibrul european, având menirea de a deschide în Europa o nouă eră. Prin clauzele referitoare la obligaţiile unei puteri europene în timp de război sau cele referitoare la libertatea de navigaţie în scopuri comerciale pe unele fluvii, ca Rhin, pacea westfalică a avut o valoare generală. Pentru spaţiul german, în particular, pacea westfalică este concluzia revoluţiei religioase începută în secolul al XVI-lea. Ea a servit ca bază pentru constituţia Imperiului pe toată durata cât acesta a mai existat, un secol şi jumătate.

Pe ansamblu, textul tratatului consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. În fine, tratatul impus lui Ferdinand al III-lea a menţinut diviziunea religioasă şi slăbirea autorităţii imperiale.

Din punct de vedere politic, nimic nu a fost schimbat în aparenţă în statutul Sfântului Imperiu. Găsim şi după această dată aceleaşi elemente de dinaintea Războiului de Treizeci de Ani: un Imperiu, în jur de 350 de state, o Dietă divizată în trei colegii, cu preponderenţa Colegiului Electorilor. În structurile Imperiului existau 8 electorate, 69 de principate ecleziastice, 60 de oraşe libere şi multe principate laice. În tot acest timp un fapt nou îşi găseşte consacrarea: independenţa aproape totală a principilor, care se bucurau în interior de superioritate teritorială (art. 64 şi 65) atât în chestiunile ecleziastice, cât şi politice. În ceea ce priveşte politica externă ei au dreptul de a încheia între ei, dar şi cu puteri străine tratate în interesul lor propriu, sub singura rezervă că nu se îndreptau împotriva Imperiului.

Demnitatea imperială devine aproape ereditară, Electorii acceptă ca pe o cutumă această realitatea. Este drept că această ereditate, cu timpul se va răsfrânge tot mai mult doar asupra posesiunilor sale ereditare. Casa de Habsburg are încă imaginea de apărător al lumii germane în faţa pericolului otoman. Cu toate acestea două mari puteri străine penetrează Imperiul, inclusiv prin influenţa lor politică, Franţa pe Rhin, iar Suedia prin Marea Baltică.

Privită în ansamblu, pacea westfalică conservă, cu mici rectificări, raportul de forţe politice existent înaintea războiului. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul rhenan, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi Palatinatul de Sus; electorii protestanţi sunt trei împotriva a cinci catolici; Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdebourg.

Marea noutate a păcii westfalice, în materie religioasă, a fost primirea de către calvini a aceloraşi drepturi de care se bucurau şi luteranii. Calvinii acum beneficiau de libertate confesională şi de un statut legal în principatele protestante ale Imperiului. Această libertate religioasă trebuie înţeleasă în conformitate cu una din dispoziţiile esenţiale ale tratatului, care acorda principelui dreptul de a alege confesiunea care îi convenea şi de a organiza Biserica aşa cum dorea. În fiecare stat se afla o singură Biserică, după cum exista doar un singur principe.

In multe principate s-a adoptat o atitudine de toleranţă religioasă, simbol al apariţiei unui spirit nou „luminat”. În acest sens, Electorul de Brandenburg, de exemplu, respecta dreptul şi libertatea religioasă atât a protestanţilor (luterani sau calvini), cât şi a catolicilor. În Ungaria habsburgică, şi în Principatul Transilvaniei libertatea religioasă era garantată pentru toate confesiunile.

În ansamblu, tratatul de la Westfalia a acordat protestanţilor un statut mai favorabil decât toate dispoziţiile legislative anterioare. Principii, în statele lor, aveau dreptul de a acorda libertate religioasă sau nu, având dreptul de a crea cadrul legislativ intern în acest sens.

Pacea westfalica a fost prima remaniere profundă a frontierelor geopolitice ale Europei centrale, de care nu au beneficiat numai Franţa şi Suedia, ci şi numeroase principate din Imperiu. Suedia, din 1631, şi Franţa, din 1635, au fost angajate într-un lung şi costisitor război cu Imperiul, amândouă, prin pacea westfalică, au obţinut consistente avantaje teritoriale.

Franţa a obţinut aproape tot ceea ce a cerut Mazarin prin vocea reprezentanţilor săi la Münster. Şi, totodată, a obţinut oficializarea achiziţiilor anterioare. Trei episcopate, Metz, Toul şi Verdun, erau administrate de către Franţa din 1552, acum au fost recunoscute de către împărat ca parte integrantă a regatului francez (art. 44), dar care continuau să depindă spiritual de arhiepiscopia de Trèves. În al doilea rând, Franţa a obţinut satisfacţii asupra celor mai multe dintre revendicările sale din zona rhenană.

Casa de Austria a cedat regelui Franţei posesiunile sale din Sundgau şi Alsacia de Sus; ea a cedat de asemenea toate drepturile, proprietăţile, domeniile, posesiunile şi jurisdicţia care până aici i-au aparţinut atât Imperiului şi Casei de Austria, pământurile Alsaciei de Jos şi de Sus şi prefectura provincială a zece oraşe imperiale situate în Alsacia. Casa de Austria a abandonat de asemenea şi intenţia de a păstra Brisach (art. 73), una din porţile Germaniei. Din Alsacia doar Strasbourg, care a rămas oraş liber în cuprinsul Imperiului, şi republica Mulhause, asociată cantoanelor elveţiene, nu au ajuns în posesiunea regelui francez. De altfel, asupra acestei chestiuni se revine şi în articolul 89, unde sunt enumerate o listă de teritorii ce intrau imediat sub suveranitatea regelui francez (aşa cum ele fuseseră înainte ale Habsburgilor), între care şi cele zece oraşe din prefectura Haguenau un număr însemnat de domenii ecleziastice (Lure, Murbach, Andlan, Münster, Turckheim, Landau) şi laice (Petite-Pierre, Hanau, Obesrstein şi Fleckenstein). Nicăieri însă nu se spunea că aceste teritorii ar fi intrat în posesiunea regatului francez sau ar fi ieşit de sub jurisdicţia Imperiului. Textul tratatului lăsa astfel loc diverselor interpretări. În aceste teritorii, ce intrau în posesia regelui francez (sau a statului francez) locuiau atât catolici, cât şi protestanţi (în Alsacia două treimi din populaţie erau catolici).

Prin textul tratatului de la Münster regele francez are obligaţia, ca în teritoriile obţinute, să conserve religia catolică aşa cum ea fusese menţinută sub principii de Austria (art. 75). Protestanţilor, prin textul tratatului de la Osnabrück, articolul 47, li s-a garantat libera practică a cultului.

Suedia, mai mult chiar decât Franţa, a beneficiat şi ea de pe urma retrasării frontierelor europene. Tratatul de la Osnabrück a atribuit o mare parte din teritoriile cucerite de către Gustav Adolf, acestea fiind: Pomerania occidentală situată la vest de Oder, precum şi insulele Rügen, Usedom şi Wolin, dar şi oraşul Stettin şi dependinţele sale, apoi Fricheshaff şi un important număr de domenii senioriale situate pe partea dreaptă a Oderului, obţinând de asemenea întregul control asupra gurilor acestui fluviu. Acestor teritorii li se adaugă drepturile pe care le are ducele de Pomerania asupra unei părţi din episcopia de Kammin. Suedia obţine apoi portul şi oraşul hanseatic Wismar, precum şi teritoriul dintre Neuenkloster şi Poel, cândva proprietatea ducelui de Mecklembourg. Mai la vest, Suedia a obţinut episcopia de Verden, arhiepiscopia şi ducatul de Bremen, cu excepţia oraşului Bremen, devenit oraş liber în cadrul Imperiului, precum şi drepturile vechii arhiepiscopii de Bremen asupra episcopiei de Hamburg. Regele suedez a intrat şi în posesia unui mic oraş alsacian, Benfeld.

În afară de cele două state, beneficiari ai retrasării frontierelor au fost şi câţiva principi germani. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul de Jos, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi i se confirmă posesiunea asupra Palatinatul de Sus. Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei (partea orientală) şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdebourg.

Ratificarea tratatului s-a făcut foarte rapid. La finele lunii decembrie 1648, împăratul, Franţa şi Suedia, ratificaseră deja tratatul. La 18 ianuarie 1649 a avut loc schimbul oficial al instrucţiunilor de ratificare.

 Sursa: Mircea Brie, Ioan Horga, Relatiile internationale de la echilibru la sfrasitul concertului european