Orasul medieval european

Spaţiu al libertăţii pentru majoritatea locuitorilor săi, oraşul nu este însă caracterizat de egalitate sau omogenitate socială, diferenţele fiind date atât de ocupaţiile variate ale locuitorilor săi, între care preponderente sunt cele meşteşugăreşti şi comerciale, cât şi de nivelul material atins de fiecare. Nu trebuie să uităm că oraşul se dezvoltă în cele din urmă în strânsă legătură cu societatea rurală, care fusese descrisă ca fiind alcătuită din cele trei ordine tradiţionale : cei ce se roagă, cei ce se luptă, cei ce muncesc. Există deci şi la oraş numeroşi clerici, mai ales în spaţiul italian, dar şi în cel francez, iberic sau englez. Aceştia pot fi canonicii din anturajul episcopului, călugării benedictini, ale căror mănăstiri erau aşezate iniţial la marginea oraşelor, şi din secolul al XIIIlea călugării franciscani şi dominicani, care apar tocmai pentru a oferi asistenţă religioasă în cadrul oraşelor. Numeroşi membri ai aristocraţiei laice continuă să trăiască la rândul lor în oraş. Se pot întâlni apoi nenobilii, orăşeni bogaţi, din rândul cărora fac parte negustori, meşteşugari patroni, zarafi, cămătari. Aceştia alcătuiau patriciatul urban, cumpărau domenii rurale încercând să ducă un trai asemănător nobililor, ocupau principalele funcţii în oraş. Din pătura mijlocie, a poporului de rând, făceau parte meşteşugari, mici negustori, lucrători salariaţi, liberi profesionişti, de tipul profesorilor, notarilor, medicilor. Se adaugă o plebe urbană destul de numeroasă şi adesea turbulentă, alcătuită din elemente marginale. În oraşele medievale europene au continuat să existe până târziu sclavii, proveniţi mai ales de pe pieţele din lumea musulmană.

Ca rezultat al reuşitei mişcării de emancipare urbană, oraşele se bucură de diferite grade de autonomie (de la autonomie limitată, mai ales în statele centralizate, la statutul de oraşe "imperiale" sau "libere" din Germania sau la republicile urbane independente din spaţiul italian). Acestea sunt concretizate în sisteme de autoguvernare care fac apel la o serie de instituţii precum: adunări generale ale locuitorilor (mai puţin consultate în realitate), consilii ale oraşului, care deliberează în toate problemele administrative, putere executivă cu caracter colegial (consuli) sau personal (primar). Desemnarea conducerii oraşelor se făcea prin maniere diferite, deseori combinând alegerea, cooptarea şi tragerea la sorţi.

Regimul politic al oraşelor putea fi patrician sau patrician-nobiliar, ca în oraşele hanseatice sau italiene (Veneţia şi Genova); corporativ, în care conducerea era reprezentată de bresle; de conducere personală (Florenţa familiei Medici în secolul al XV-lea). Obţinându-şi libertatea proprie, oraşul medieval nu încearcă însă în nici un caz să lupte împotriva sistemului feudal, căruia de fapt i se integrează. Libertăţile urbane, înţelese ca privilegii (scutiri de taxe, de servituţi, etc.) corespund într-un fel privilegiului imunităţii pe care îl întâlneam în lumea domeniilor rurale. Faţă de ţăranii din zona sa înconjurătoare (hinterland), oraşul se comportă ca oricare senior rural, obligându-i să muncească în folosul său, constituind deci ceea ce a fost numit o seniorie urbană colectivă.

Garanţia libertăţii câştigate este capacitatea de apărare, reprezentată de zidurile cu care oraşul se înconjoară. Apărare împotriva posibilelor atacuri ale seniorilor care de-abia au fost înfrânţi de către comune, împotriva năvălitorilor atraşi de acumularea de bogăţie care se ştie că există în oraşe, împotriva ţăranilor chiar, corp străin, dispreţuit dar şi temut în acelaşi timp. Ridicarea şi întreţinerea zidurilor creează solidarităţi între locuitorii oraşului, întărindu-le sentimentul unei identităţi comune faţă de cei ce nu sunt locuitori cu drepturi depline ai oraşelor, burghezi.

Creând securitate, zidul împiedică însă expansiunea spaţială nelimitată a oraşului, ceea ce face ca în interiorul lor casele să se dezvolte pe verticală, conducând la arhitectura urbană occidentală atât de specifică, a caselor cu etaj şi a turnurilor.

Având instituţii de autoguvernare, făcând apel în măsură mai mare sau mai mică la consultarea cetăţenilor şi dezbaterea comună a problemelor, oraşul cuprinde spaţii publice, precum pieţele centrale, loc de adunare amintind de agora sau de forumul antic, şi clădiri publice, precum case ale sfatului sau palate ale instituţiilor urbane (signoria în spaţiul italian). Oraşul medieval mai cuprinde însă între zidurile sale şi grădini de zarzavat, vii, câmpuri cultivate, pe străduţele sale în general înguste şi desfundate se plimbă în voie diferite animale domestice de genul porcilor sau păsărilor, ceea ce-i conferă un aspect semirural până relativ târziu.

Centru de producţie şi de desfacere, oraşul este caracterizat în primul rând de prezenţa meşteşugurilor. Dintre acestea, un rol important l-au avut cele textile, în primul rând postăvăritul, reprezentat în oraşe din Italia de nord, Flandra, nordul Franţei, Anglia şi Germania. Alte meşteşuguri erau cele legate de prelucrarea metalelor pentru a obţine unelte, arme, etc., cele legate de construcţii, şantiere navale, cele alimentare (brutari, măcelari, etc.). Meşteşugurile erau practicate de meşteri patroni, care aveau un atelier în care lucrau ajutaţi de câţiva lucrători salariaţi (calfe) şi ucenici. Perioada de ucenicie începea din adolescenţă (în jur de 12 ani), şi în funcţie de complexitatea meşteşugului care trebuia învăţat, putea dura între 2 şi 12 ani. După terminarea acestei perioade, dacă făcea dovada competenţei sale profesionale (printr-o probă de măiestrie desfăşurată în faţa membrilor breslei), ucenicul devenea calfă, lucrător salariat, în cazul în care nu dispunea de posibilitatea de a-şi deschide el însuşi un atelier.

Comerţul este o altă activitate specific urbană, desfăşurat mai ales în anumite arii europene, precum Italia de nord şi centrală, Flandra şi nordul Franţei, vestul şi sudul Germaniei, litoralul Mării Baltice, sudul Angliei. Oraşele din zona baltică şi a Mării Nordului s-au unit din 1356 într-o asociaţie internaţională, "Hansa", care domina comerţul din această zonă. Negustorii s-au organizat în ghilde, asociaţii profesionale care să le apere interesele.

Oraşul este caracterizat şi de o intensă circulaţie monetară şi de desfăşurarea operaţiunilor băneşti prin intermediul zarafilor şi cămătarilor. În condiţiile creşterii volumului schimburilor comerciale, în secolul al XIII-lea în Occident reapare moneda de aur, florin la Florenţa sau ducat (ţechin) la Veneţia.

Pentru a proteja interesele celor ce îmbrăţişau aceeaşi profesie sau profesii înrudite şi a asigura o oarecare echitate în posibilităţile de câştig se realizează asociaţiile meşteşugarilor şi negustorilor cunoscute sub numele de bresle sau ghilde. Acestea reglementau strict aprovizionarea cu materii prime, cantitatea şi calitatea producţiei, desfacerea acesteia, nivelul salariilor. Cristalizate în secolele XII-XIII , breslele au îngrădit concurenţa, asigurând un trai decent membrilor lor şi au garantat un nivel ridicat al calităţii produselor realizate în atelierele meşteşugăreşti. Regulamentele de breaslă, bazându- se pe o bună cunoaştere a cererii, care în oraşul medieval nu era foarte elastică, menţinându-se timp de decenii la nivele relativ apropiate, precizau clar cât poate produce fiecare atelier, cu cât se poate vinde producţia, de unde se poate realiza aprovizionarea cu materie primă, care este timpul de muncă permis (de exemplu, se interzicea lucrul pe timp de noapte, pentru a prevedea incendiile dar şi pentru a limita producţia), care este salariul maxim care poate fi plătit lucrătorilor. În acest fel, cei ce nu făceau parte din breaslă, nu puteau desfăşura o activitate economică pe teritoriul oraşului.

  

Sursa: Antal Lukacs, Ecaterina Lung, Stat si societate medievala