Evolutia comertului interior In Tarile Romane intre 1800 - 1918

În anul 1811, în Ţara Românescă existau 4189 prăvălii, care în proporţie de circa 90% erau mici şi mijlocii, iar 3238 din total, deci cam 77% se aflau în Bucureşti, restul de aproximativ 23% fiind răspândite cu deosebire prin oraşe. Rezultă că aprovizionarea sătenilor, adică a majorităţii covârşitoare a populaţiei, se făcea prin târgurile temporare, bâlciuri şi iarmaroace.

Dezvoltarea comerţului interior a fost mult uşurată de desfiinţarea în 1834 a vămilor interioare. Au fost, de asemenea, desfiinţate în acestă perioadă şi taxele percepute pe produsele ţărăneşti la intrarea lor spre vânzare în oraşe, ca şi interdicţia comerţului liber cu sare, care până atunci existase în toată zona aflată la 6 ore distanţă de Dunăre.

În 1842 existau în Moldova 62 localităţi cu tîrguri şi iarmaroace, din care 11 doar cu zile de târg, iar 26 numai cu iarmaroace. În aceste condiţii, comerţul interior se desfăşura la oraşe în prăvălii, zile de târg, iarmaroace şi comercianţi ambulanţi, iar la sate prin târguri, iarmaroace, ori, datorită monopolurilor boiereşti, de către boieri sau arendaşi, comercianţi ambulanţi. Însuşi Regulamentul organic recunoştea monopolul moşierului asupra vânzării pe moşia sa a băuturilor, ca şi monopolul asupra căsăpiilor, mumgeriilor şi dughenelor. Produsele vândute în cadrul monopolului moşieresc erau cu 30% mai scumpe decât la oraşe.

În Ţara Românescă şi Moldova, între 1848 şi 1864 se constată o luptă crescândă între formele vechi ale comerţului interior şi cele noi. Stimulată de situaţia din agricultură, activitatea comercială se desfăşura sub forma comerţului periodic în iarmaroace şi târguri săptămânale, sub formă ambulantă sau sub forma comerţului stabil din oraşe şi târguri.

Expresie a extinderii producţiei de mărfuri şi a importului, numărul negustorilor a crescut mult. În Moldova, acest lucru se putea observa chiar în târguşoare. Astfel, în 1860, faţă de anul 1850, localitatea Drăgăşeni din judeţul Covurlui dispunea de 212 negustori, meşteri şi calfe, în loc de 90. Datorită recensământului din 1860, pentru Ţara Românească se cunoaşte numărul total al negustorilor. În acel an, la oraşe existau 9918, la sate 8408, deci un total de 18326 negustori.

Bucureştiul, cu cei 3495 comecrianţi ai săi, deţinea o pondere de 35,2% din totalul comercianţilor orăşeni şi peste 10% din totalul general, ceea ce exprimă situaţia sa de cel mai important centru comercial.

Posibilităţile de câştig ale negustorilor mari şi mijlocii, în această perioadă, erau, de obicei, însemnate. Este semnificativ faptul că o intreprindere comercială nu prea mare, ca a lui Hristache Copca şi Teodor Petrovici din Galaţi, dispunând de un capital de 51418 lei, a înregistrat, în anii 1857- 1858, o cifră de afaceri de 132198 lei şi un câştig de 40432 lei.

Pe linia modernizării, în 1863, în procesul unificării legislative a Principatelor dunărene, a fost extins şi în Moldova Codul comercial adoptat de Ţara Românescă încă din 1840, insiprat, la rându-i, din Codul comercial francez. În 1887 avea să fie adoptat însă un nou Cod comercial, după cel italian de la 1882, considerat pe atunci cel mai înaintat din Europa.

Pe măsura dezvoltării comerţului, a avut loc şi în acest domeniu un proces de concentrare şi centralizare a capitalului. Pe această bază apar societăţile pe acţiuni. În perioada 1866-1881, în vechiul Regat, fusese creată o singură societate comercială pe acţiuni. În perioada 1881-1903 au fost create trei. În schimb, în anii 1903-1914 au apărut 35 de astfel de societăţi.

În Transilvania şi Banat comerţul interior a marcat, de asemenea, o creştere, deşi era stânjenit de resturile feudale din agricultură. Bâlciurile anuale şi săptămânale aveau loc în mai toate localităţile de oarecare importanţă. Unele din ele se specializează în grâne, vite, porci etc. În cel de-al treilea pătrar al veacului al XIX-lea, erau renumite târgurile de porci de la Haţeg, Râul Vadului, Blaj, Sibiu, iar spre sfârşitul secolului existau cam 20 de târguri de vite (la Oradea, Sighet, Turda, Târgu Mureş etc). Dacă în 1869 numărul comercianţilor în Transilvania era de 10000-12000, pe la mijlocul anilor 1880 ajunsese la 18000-20000. Exista un comerţ important în oraşe precum Braşov, Sibiu, Oradea, Arad, Timişoara etc.

După 1877 a apărut şi la noi comerţul de bursă. Comerţul de bursă reprezintă forma de comerţ cu ridicata cea mai dezvoltată şi mai răspândită în societatea capitalistă. Bursele de mărfuri din România au fost înfiinţate pe baza legii din 4 iulie 1881. La bursă se adunau pentru tranzacţii comercianţii, căpitanii de vase, mijlocitorii de mărfuri. Cea mai mare parte a mărfurilor vândute prin bursă erau cerealele şi făina. Burse de cereale existau la Galaţi, Brăila şi Constanţa.

Alături de comerţul stabil cu amănuntul şi de acela practicat în oboare şi târguri săptămânale, în România dinainte de începutul secolului al XX-lea era răspândit şi comerţul ambulant. Acesta era practicat atât de unii negustori care cutreierau satele cu diferite produse industriale, cât şi de ţărani şi meşteşugari, mai ales din regiunea de munte şi dealuri, care cutreierau satele şi oraşele cu fructe, ciubăre, vase de lut, petrol lampant.

Prin legea de 2/14 octombrie 1864, s-au înfiinţat Camerele de Comerţ şi Industrie. În Transilvania au fost înfiinţate încă la mijlocul secolului al XIX-lea. Cea din Timişoara a fost înfiinţată în anul 1850. Scopul lor de principiu a fost să vegheze la dezvoltarea comerţului şi industriei din punct de vedere profesional şi să apere şi să susţină interesele reprezentanţilor acestor ramuri hotărâtoare ale economiei româneşti.

Uniunea vamală dintre Ţara Românească şi Moldova, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1848, a marcat trecerea pieţei interne de la stadiul provincial la stadiul naţional pentru cele două provincii. Ea a anticipat unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi a constituit un pas hotărâtor în această direcţie. Formarea pieţei naţionale a Ţării Româneşti şi a Moldovei, respectiv a României după 1859, a constituit numai prima etapă în realizarea pieţei naţionale a teritoriului locuit de poporul român, a doua etapă care a dus la încheierea procesului de formare a pieţei naţionale a României având loc în decembrie 1918, odată cu desăvârşirea procesului de formare a statului naţional unitar român.

 Sursa: Filip Patac, Istoria comertului si turismului