Evolutia comertului exterior romanesc in perioada interbelica

 

Încă din timpul războiului din 1916-1918, au existat iniţiative privind controlul schimburilor şi plăţilor cu străinătatea. Prima măsură cu caracter legal, luată în acest sens, a fost Legea pentru mărginirea celor în drept a face operaţiuni de devize din februarie 1923. Scopul legii era să îngrădească comerţul de devize, luând toate garanţiile necesare ca negocierea lor să se facă exclusiv pentru nevoile reale ale comerţului, împiedicând astfel ca leul să mai fie obiect de speculă, fie în ţară, fie în străinătate.

La 17 mai 1932 se constituie Monopolul comerţului cu devize şi se trece Băncii Naţionale sarcina de aplicare a legii. Rezultalele nu au fost suficient de satsifăcătoare şi guvernul a întocmit o nouă Lege pentru comerţul de devize, promulgată la 30 septembrie 1932.

La 1 iulie 1933 regimul de contingentare s-a extins la circa 500 de articole, ceea ce reprezenta peste 80% din importul românesc. O altă măsură a constituit-o importul în compensaţie. Prin aceasta se stimulau exporturile suplimentare, adică acele exporturi care constau din produse care nu mai fuseseră exportate până atunci sau în cantităţi ce depăşeau contingentele fixate prin convenţii sau acorduri. O cotă de 25-40% din devizele rezultate trebuiau cedate Băncii Naţionale. Interesul apărării naţionale, a economiei şi producţiei naţionale au impus ca la 1 octombrie 1939 să se introducă un nou regim în ce priveşte schimbul şi plăţile cu străinătatea. Toate atribuţiile privind acestea erau trecute de la BNR asupra Ministerului Economiei Naţionale, care le exercită printr-un organ special creat Oficiul schimburilor cu străinătatea (O.S.S.). Toate exporturile şi importurile se puteau face numai pe baza unei autorizaţii emise de O.S.S.

Toate măsurile enumerate erau menite să economisească valuta ce venea ca produs al propriului export. Din această valută, statul trebuia să facă faţă plăţilor scadente ale datoriei externe şi să se asigure efectuarea importurilor necesare.

Politica comercială externă a României a urmat mai întâi o linie de taxe ridicate la export, continuată până în 1927. Din 1926-1927, sub presiunea conjuncturii internaţionale a preţurilor agricole care încep să scadă, taxele de export sunt reduse treptat spre a fi desfiinţatepe la mijlocul anului 1931. În acest fel, statul român venea în sprijinul exportatorilor care făceau tot mai greu faţă competiţiei – de costuri şi de preţuri – cu produsele agricole din cele două Americi şi Australia.

Incepand cu anul 1931 statul român a inaugurat o politică de valorificare a produselor agricole, care a fost dusă ca atare până în 1939. În esenţă au fost adoptate diverse modalităţi de subvenţionare a exportului, mai ales de produse agricole şi parţial de benzină, astfel încât produsele agricole româneşti să poată traversa barierele tarifare tot mai ridicate de care se izbeau pe pieţele Europei occidentale, iar apoi să poată trece de impedimentul limitărilor cantitative  la care erau supuse pe aceleaşi pieţe.

 Evoluţia cantitativă şi valorică a importului şi exportului românesc între 1919-1939 arată că în timp ce importul a depăşit rareori 1 milion de tone şi aceasta numai în anii 1927 şi 1929, exportul – în anii normali – s-a mişcat între 5 şi 9 milioane tone.

După anul 1930, rolul principal în realizarea  exportului revenea regnului mineral, în special prin livrările de petrol şi produse petroliere. La import, cu toate progresele industriei textile, pe prim plan se situa importul de textile, urmat de cel de fier şi lucrări de fier.

În perioada 1935-1939, ponderea principalelor ţări în importul României era următoarea: Germania 25%, Cehoslovacia 15,6%, Austria 9,6%, Anglia 8,5%, Franţa 7,6%, Italia 6,1%, SUA 4%, Belgia 3,6%, Egipt 3,5%, Elveţia 2,5%. Exporturile româneşti se îndreptau în aceeaşi perioadă astfel: Germania 22,7%, Anglia 11,5%, Italia 8,9%, Austria 6,4%, Grecia 4,6%.

 Sursa: Filip Patac, Istoria comertului si turismului