Etapele razboiului de 30 de ani

 

1.  Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625)

Această revoltă din Boemia se află la originea Războiului de Treizeci de Ani. Ea a debutat odată cu aruncarea pe fereastră a celor doi reprezentanţi imperiali, la 23 mai 1618. Locul locotenenţilor imperiali a fost luat de un directorat alcătuit din 30 de membri. S-a format practic un guvern insurecţional, acesta fiind încurajat de către principii calvinii din Palatinat.

Gestul nefericit de la castelul Hradcany a fost dublat de afirmarea unui patriotism boemian, în acelaşi timp ceh şi german, hrănit dintr-un protestantism preocupat de obţinerea independenţei în relaţia cu puterea imperială profund catolică.

La 19 august dieta Boemiei pronunţă detronarea lui Ferdinand şi declară tronul vacant. La 26 august, ea l-a ales rege al Boemiei pe noul palatin Frederic al V-lea, un principe calvin, care era şi şeful Uniunii Evanghelice, direct interesat să vadă Imperiul tot mai slab. După doar două zile, pe 28 august, la Frankfurt, era ales ca împărat al Imperiului, Ferdinand de Styria.

La sosirea lui la Praga, pe 31 octombrie 1619, noul rege al Boemiei, Frederic al V-lea, nu dispunea decât de trupele ridicate aici de către contele de Torun şi căreia i s-a alăturat un corp armat al Uniunii Evanghelice. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea putea conta pe forţele Sfintei Ligi constituită de către ducele de Bavaria şi comandate de către Tilly, apoi pe o armată de 20.000 de oameni recrutată în Ţările de Jos de către Spinola şi care se afla sub comanda regelui Spaniei, dar şi pe alianţa ducelui de Saxa.

În timp ce Spinola ocupa Palatinatul de Jos, trupele lui Tilly invadau Boemia şi, la 8 noiembrie 1620, zdrobea armata cehă la Muntele Alb, deschizându-şi astfel calea spre Praga. Frederic nu s-a putut refugia în Palatinat pentru simplu motiv că acesta era deja ocupat de către spanioli, el s-a refugiat la curtea electorului de Brandenburg (convertit la calvinism) şi apoi în Olanda, lăsând Boemia pradă represiunii monarhului său legitim.

Ferdinand s-a angajat într-o campanie de reacţiune politică şi religioasă, abolind libertăţile Boemiei. Un tribunal excepţional a pronunţat condamnarea la moarte şi confiscarea averilor (în profitul familiilor austriece) a liderilor insurecţiei. Liderii revoltei, germani sau cehi, au fost decapitaţi la Praga, pe data de 21 iunie 162128 . Coroana Boemiei devine ereditară în Casa de Austria, fără nici o confirmare venită din partea dietei.

2. Războiul danez (1625-1629)

Aliaţii lui Frederic al V-lea, membri al Uniunii Evanghelice, au sfârşit prin a se supune unul câte unul împăratului. Succesul în spaţiul german al cauzei catolice a dus la modificarea echilibrului teritorial în Imperiu în profitul principatelor catolice.

În faţa noii situaţii, Christian al IV-lea (1588-1648), regele Danemarcei şi membru al Imperiului prin calitatea sa de duce de Holstein, de confesiune lutherană s-a văzut provocat şi a răspuns acestei provocări în anul 1625.

Posibilitatea de a obţine controlul asupra teritoriilor de la sud de Holstein era deosebit de ispititoare. Averile episcopiilor catolice de Bremen, Verden sau Osnabrück erau considerabile, iar ele puteau fi secularizate de către un rege Lutheran.

Pe de altă parte, regele danez s-a grăbit să intervină înaintea rivalului sau regele suedez. El răspunde favorabil astfel cererii principilor protestanţi germani. Danemarca putea conta şi pe un sprijin financiar venit din partea Angliei şi Provinciilor-Unite. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea avea de partea sa o adevărată armată imperială, condusă acum de nobilul ceh Wallenstein, convertit la catolicism. Această armată era însă formată exclusiv din trupele Sfintei Ligi şi ale ducelui bavarez. Învins la Lutter (1626) şi ameninţat cu o invazie asupra regatului danez, Christian al IV-lea a fost nevoit să semneze pacea de la Lübeck (22 mai 1629). Danemarca păstrează după această pace ducatul Holstein dar pierde episcopatele sale din Saxa de Jos.

3. Războiul suedez (1631-1635)

Regele Suediei, Gustav Adolf, care dorea să extindă graniţele statului său cât mai mult posibil în spaţiul Europei de nord, dar şi să apere lutheranismul, a decis să intervină la rândul său în afacerea germană. În iulie 1630, cu acordul ducelui de Pomerania, el se instalează la Stettin care îi va servi ca bază de plecare. În urma unor negocieri, regele suedez obţine din partea Franţei, în schimbul intervenţiei sale şi a promisiunii de a respecta cultul catolic, o subsidie anuală de un milion de livre.

Campania lui Gustav Adolf din Germania (iunie 1631 – noiembrie 1632) a fost marcată de succese. El a zdrobit la Breitenfeld, lângă Leipzig, la 17 septembrie 1631, trupele imperiale conduse de către Tilly, apoi s-a îndreptat spre ţările catolice ale Germaniei rhenane şi a intrat în Mainz la 23 decembrie. Aici a fost organizată o administraţie provizorie, i-a izgonit pe episcop şi pe marii prelaţi, a dat voie soldaţilor să jefuiască bisericile, suscitând în acest fel protestele Franţei.

În primăvara lui 1632, Gustav Adolf a urcat pe valea Rhinului, a pătruns în Bavaria, trecând Dunărea şi forţând pasul Lech, obţinând în aprilie deschiderea drumului spre München şi de aici spre Viena.

Cu o armată de mai bine de 60.000 de soldaţi Wallenstein a atacat direct armata suedeză. Cele două armate însă s-au tot tachinat, studiindu-se timp de două luni, trecând practic din Bavaria în Saxa. Electoratul era devastat de ambele tabere. Bătălia decisivă dintre cele două armate, suedeză şi imperială, s-a dat la Lützen, aproape de Leipzig, la 6 noiembrie 1632, şi a adus o mare victorie pentru suedezi, victorie însă îndoliată de moartea regelui suedez, ucis în timpul luptelor.

Trupele imperiale au învins armatele suedeze la Nördlingen, pe 6 septembrie 1634, ceea ce l-a determinat pe electorul de Saxa să semneze un armistiţiu cu imperialii la Pirna (24 noiembrie 1634). Cele două părţi s-au înţeles în privinţa menţinerii păcii de la Augsbourg.

Toţi principii germani sunt invitaţi să adere la această pace, ceea ce s-a şi întâmplat. În câteva luni cei mai mulţi dintre ei au renunţat la război, între ei aflându-se şi electorul de Brandenburg.

Coaliţia dintre Saxa, Brandenburg şi Suedia a fost dislocata, ceea ce a facut ca Suedia sa rămâna singură. Început la Praga, acest război intern al germanilor era pe cale de a se sfârşi tot la Praga, unde a fost semnată pacea pe 30 mai 1635.

4. Războiul francez (1635-1648)

Războiul începe nu prea bine pentru Franţa, a cărei situaţii financiare nu era atunci foarte strălucită şi a cărei armate era prost echipată, prost antrenată şi prost comandată. Spaniolii au atacat în 1636 din două părţi: în Picardia, unde cucerirea localităţii Corbia, pe Somme, la 7 august, a permis cavalerilor spanioli să înainteze până la Pontoise, semănând panică în capitala franceză; în Bourgogne, unde trupele imperiale cantonate iniţial la Franche-Comté şi-au instalat reşedinţa, chiar înainte de Saint-Jean-de-Lorsne, în octombrie.

În două cazuri pericolul pentru francezi este îndepărtat: Corbia este recucerită, iar la Saint-Jean-de-Lorsne trupele franceze au rezistat asediului. În cursul următorilor ani Franţa şi aliaţii săi au repurtat importante victorii pe diferite teatre de operaţiuni: în Alsacia, mai multe oraşe s-au pus voluntar sub protecţia lui Ludovic al XIII-lea şi al lui Bernard de Saxa-Weimar, solid instalaţi în câmpiile alsaciene, francezii au trecut Rhinul în 1638 şi au capturat localitatea Brisach; moartea lui Bernard de Saxa-Weimar, în 1638, a permis francezilor să răscumpere armata acestuia, dar şi să i-a sub administraţie proprie Brisach şi cea mai mare parte a oraşelor alsaciene. În Ţările de Jos, graţie alianţei cu olandezii care reţineau o parte a trupelor spaniole, francezii au intrat în Artois şi au pus stăpânire pe Arras (august 1640), În Roussillon, Perpignan este reluat după un lung asediu (1642), în acelaşi timp în Peninsula Iberică Richelieu a exploatat abil secesiunea Portugaliei şi revolta catalană din 1640, semnând un tratat de alianţă cu Portugalii şi trimiţând o armată în Catalonia care îl proclamă pe Ludovic al XIIIlea conte de Barcelona (februarie 1641). În Germania, Ferdinand al III-lea, care l-a succedat pe tatăl său în 1637, trebuia să facă faţă trupelor suedeze care invadaseră Silezia şi Boemia.

Învingători la Zusmarshausen, lângă Augsbourg, la 17 mai 1648, francezii s-au orientat spre Viena, în acelaşi timp suedezii invadaseră Boemia şi intraseră în Praga. În noile condiţii imperialii nu puteau decât să accepte pacea. Semnată pe 24 octombrie 1648, în Westfalia, ea a avut darul de a stopa această ofensivă concentrată asupra capitalei austriece. 

 

Sursa: Mircea Brie, Ioan Horga, Relatiile internationale de la echilibru la sfrasitul concertului european