Calitatea de aristocrat local in Dacia Romana

 

         Aparţin aristocraţiei locale familiile cele mai avute, care constituie o pătură bogată faţă de comunitate în ansamblu. Dar bogăţia singură nu ajunge. În societatea romană contează şi provenienţa şi folosirea ei. Anumite ocupaţii pot fi considerate infamante, iar cei care le practică - oricât de bogaţi ar fi - se văd excluşi din elita sociala. Negoţul, foarte profitabil, nu face parte dintre acestea dar el este văzut ca un mijloc temporar de îmbogăţire şi, în orice caz, cel înstărit şi pătruns în elita socială trebuie să investească în plasamente mai serioase şi mai onorabile - în primul rând în proprietăţi funciare. Cei care vor să fie consideraţi între notabilii locali şi să exercite funcţii publice (honores) trebuie să deţină proprietăţi funciare în teritoriul oraşului şi să-şi asume sarcinile legate de acestea; de asemenea, membrii lui ordo decurionum sunt obligaţi să aibă o casă în oraş şi să rezideze măcar temporar acolo.

Averea şi servituţiile pe care ea le impune se cer completate cu un statut juridic corespunzător: cetăţenia deplină a comunităţii respective, iar pentru cei din oraşele de cetăţeni romani - civitas Romana. Peregrinii, oricât de bogaţi ar fi, nu pot accede la magistraturi şi onoruri locale, prin urmare nu intră între notabili. Ei pot avea statutul de incolae şi numai arareori, în circumstanţe excepţionale, au acces la funcţii publice care de regulă le sunt interzise. Se înţelege că liberţii, cetăţeni romani de mâna a doua, maculaţi de originea lor servilă, nu pot pătrunde în elita locală; doar fiii lor pot spera acest lucru.

Dar ceea ce defineşte pătura socială superioară a unei comunităţi romane cu autoadministrare este asumarea de funcţii publice, honores. Administraţia locală se reazimă pe magistraţii aleşi anual şi neretribuiţi; ei trebuie să facă sacrificii materiale şi să·şi pună energia, măcar temporar, în slujba binelui public.

Este evident că numai cei avuţi o pot face, dar li se îngăduie acest lucru doar bogaţilor corespunzători şi din punct de vedere social. În mentalitatea romană, răspunderea şi puterea în cadrul comunităţii sunt corelate direct cu o stare materială superioară şi un statut socio-moral corespunzător. Detinerea unei funcţii publice, honor, este totodată o sarcină ce reclamă sacrificii – munus.

 Cei bogaţi şi onorabili (idonei et locupletes) îşi asumă deopotrivă povara administraţiei publice şi onorabilitatea superioară pe care exercitarea ei o atrage. În consecinţă, deţinerea de magistraturi şi demnităţi publice este semnul vizibil şi respectat al apartenenţei la elita socială, la pătura notabililor locali.

Dar procesul nu se desfăşoară mecanic, automat. Foştii magistraţi devin, de drept, membri ai consiliului administrativ local, ordo decurionum; dar, oficial, trebuie ca numele lor să fie înscris în album ordinis. În plus, nu orice individ capabil devine automat decurion sau magistrat. În epoca Principatului, magistraturile sunt încă disputate în alegeri; iar atunci când rolul comiţiilor populare dispare, se menţine o formă sau alta de consultare - măcar simbolică – a masei cetăţenilor. Există o dorinţă reală de afirmare socială a membrilor elitei, magistraturile sunt căutate şi dorite, candidaţii fac sacrificii pentru a le obţine: se plăteşte totdeauna o summa honoraria, au loc în plus pollicitationes şi chiar ampliationes, competitia mobilizează energiile locale. Exemplul pompeian indică bine intensitatea şi importanţa acestor confruntări electorale pe plan local.

Dar şi notabili nemagistraţi pot intra în ordo decurionum; ei sunt aşanumiţii pedani. Numărul lor pare considerabil, până la circa un sfert din grupul decurionilor cunoscuţi. Ei erau înscrişi în album de către quinquennales dacă îndeplineau condiţiile amintite, ceea ce echivala cu recunoaşterea apartenenţei lor la pătura aristocraţiei locale. Alături de ei apar tineri din familii de vază, care aspiră la o carieră pe plan local (praetextati), dar sunt încă prea tineri pentru a deţine magistraturi.

Trebuie reţinut deci că în rândurile aristocraţiei municipale nu intră automat toţi cei cu o situaţie materială - şi chiar juridică - superioară, honestiores. Ea constituie o sferă mai restrânsă a acestora, şi anume cei care alături de bogăţie şi onorabilitate pot şi vor să-şi asume un rol social-politic pe plan local. Nici din rândurile celor capabili a se număra printre notabili nu intrau cu toţii, automat, în această categorie; trebuiau făcute eforturi şi sacrificii în acest sens, prin asumarea de sarcini şi responsabilităţi oneroase.

În sf'arşit, mai trebuie remarcat că aristocraţia locală nu formează o clasăunitară la scara Imperiului Roman; ea are importanţă locală şi se defmeşte în funcţie de aspectul societăţii din fiecare oraş ori comunitate autonomă. Nivelul de bogăţie, compoziţia, sfera de recrutare şi speranţele de promovare socială diferă aşadar foarte mult, de la oraş la oraş. Spre deosebire de senatori şi cavaleri, aristocraţia municipală constituie o stare socială doar pe plan local şi, de regulă, se cantonează în aspiraţiile şi valorile unui asemenea orizont.

 

Sursa:  Radu Ardevan, Viata municipala in Dacia Romana