Cedarea Cadrilaterului

 

Pe  fondul  deteriorării  situaţiei  internaţionale,  politica  externă  a   României  a  avut  drept  obiective  principale  securitatea  şi  garantarea   graniţelor. Deşi  regele  şi  o parte  a  politicienilor  influenţi  ar  fi  preferat   să  continue  alianţa  tradiţională  cu  Franţa,  de  care  îi  lega  principii  şi   interese  comune, a  prevalat  pragmatismul  impus  de  prezenţa  insidioasă   şi  brutală  a  diplomaţiei  soviet ce  şi  germane.

Lipsa  de  iniţiativă  a  Franţei  şi  Angliei  în  problema  anexării   Cehoslovaciei  i-a  obligat  pe  politicienii  români  să  evite  orice  acţiune  ce  ar  fi  putut  pune  în  pericol  securitatea  ţării, situaţia alunecând inevitabil  pe  panta  cedărilor  economice  şi  teritoriale. 

Pe  2  iulie  1940 regele  Carol  al  II –lea  s-a  adresat  direct  lui  Adolf   Hitler, insistând pentru  o  colaborare  mai  intimă  cu  Germania, la  care  Führerul  avertizează  că  România  nu  va  putea  evita  cedarea  unor   teritorii  care  sunt  populate  de   unguri  sau  bulgari  și  nu  de  români. 

O  delegaţie  condusă  de  ministrul  Victor  Cădere  vizitează  Sofia  în   august  1940,  propunând  un  schimb  complet  de  populaţie  şi  o  mică   rectificare  teritorială  în  favoarea  Sofiei.

Primul  ministru  bulgar  Bogdan  Filov  condiționează  schimbul  de   populație  de  cedarea  întregii  părți  de  sud  a  provinciei  și  menționează   în  treacăt  propunerea  Uniunii  Sovietice  de  a  avea  o  graniță  comună  cu   Bulgaria,  idee    neluată  în  considerare  câtă  vreme  partea  română  le  satisfăcea  cererile.  

Tratativele  s-au  desfăşurat  la  Craiova  (19 august -7 septembrie 1940) în  prezenţa  delegaţiilor  conduse  de  Alexandru  Cretzianu  şi  Svetoslav   Pommenov  ce  semnează  un  Tratat,  însoţit  de  un  Protocol  şi un  Acord  privind  modalităţile  de  evacuare, schimbul  de  populaţie  şi problemele   financiare  pe  7 septembrie  1940.

În  articolul  2 se precizeaza faptul ca înaltele  părţi  contractante  declară  în  mod  solemn frontiera  stabilită  între  ele  ca  fiind  definitivă  şi  perpetuă”, obligându-se  să  nu  mai  formuleze  orice  altă  pretenţie  teritorială, iar  articolul  trei   convine  ca  în  termen  de  trei  luni  „cu  începere  de  la  schimbul  instrumentelor    de    ratificare    ale    prezentului    tratat,  la    schimbul  obligatoriu  dintre  supuşii  români  de  origine  etnică  bulgară  din  judeţele  Tulcea  şi  Constanţa...  şi  supuşii  români  de  origine  etnică  română  din  judeţele  Durostor  şi  Caliacra.

În  ceea  ce  priveşte  imigrarea  cetăţenilor  din  celelalte  regiuni  ale   României  şi  Bulgariei  s-a    stabilit    un    termen    facultativ    de    un    an, condiţionat  de  prezenţa  unui  număr  egal  de  locuitori  la  transferul  reciproc,  iar   proprietăţile  imobiliare  rurale, aparţinând  celor  evacuaţi, urmau  să  fie  echivalate  bunurilor  abandonate  şi  considerate  proprietatea  statului  respectiv,  conform  art. 4.

Acordul  prevedea  o  durată  de  10 zile  pentru  evacuarea  armatei  şi  administraţiei  române. Retragerea  s-a  desfășurat  în  perioada  21 –30  septembrie  1940, sub  conducerea  Marelui  Stat  Major  ce  a  elaborat un  plan  pe  patru  etape, întărit  de  măsuri  pentru  respingerea  unui  eventual  atac  al  armatei  bulgare  şi  dotarea  punctelor  de  trecere  cu  materialul  fluvial  necesar. 

Spre  deosebire  de  retragerile  din  Basarabia  şi  Bucovina, marcate  de  haos  şi  incidente  violente, ea  a  decurs  în  mod  normal,  deoarece  armata  a  avut  timpul  necesar  elaborării  şi  implementării  unui  plan  coerent, iar  partea  bulgară  a  evitat  acţiuni  similare  cu  cele  din  zonele  ocupate  de  armata  sovietică.

În  urma  retragerii   armatei  române  teritoriul  a  fost  ocupat  de  trupe  aparţinând  Armatei  a  3  Bulgare, condusă  de  general  locotenent  Ivan   Popov, pentru  ca  la  21  octombrie  1940  guvernarea  militară  să  fie   înlocuită  de  administraţia  civilă  a  unui  district  cu  capitala  la  Turtucaia, încorporat  Rusciucului.

În  acel  moment  existau  58.000  de  români  în  judeţul  Caliacra  şi  59.000  în  judeţul  Durostor, respectiv  23.000  bulgari  în  judeţul  Tulcea  şi  26.200  în  judeţul  Constanţa. 

Autorităţile  administrative  şi  instituţiile  din  Silistra  au  fost  mutate  la  Călăraşi, iar  cele  din  Bazargic  la  Slobozia, în  jurul  căreia  au  fost  cazaţi  şi  locuitorii  din  Caliacra.  Populaţia  evacuată  din  Durostor  a  fost  stabilită  în  satele  din  judeţul  Ialomiţa, iar  locuitorii  din  plasele  Balcic, Şabla  şi  Casim  între  Tuzla, Mangalia  şi  Negru Vodă.

Populaţia  română  din  Cadrilater  a  abandonat  204.672  ha  teren  arabil  şi  18.760  gospodării  agricole, iar  bulgarii    din    Dobrogea    Veche    doar  114.267  ha    şi  11.774  gospodării,  provocând    un    decalaj    economic  substanţial  şi  conflicte  între  noii  veniţi  ce  doreau  o  împroprietărire  egală  în  regiune. Din  totalul  evacuaţilor,  9.000  familii se  stabilesc  în  judeţul  Constanţa, 8.000  în  judeţul  Tulcea  şi  restul  în  diferite  localităţi  din  Muntenia, Moldova  şi  Oltenia.

Tratatul  de  la  Craiova  din  7  septembrie  1940  a  rezolvat  problemele  de  natură  teritorială  dintre  România  şi  Bulgaria,  dar  a  afectat  statutul  social  şi  economic  al  românilor  ce  şi-au  pierdut  averea  şi  poziţiile  obţinute  de-a  lungul  a  27  de  ani  de  muncă  în  Cadrilater. 

 Sursa: Limona Razvan, Populatia Dobrogei in perioada interbelica