Legislatia sanatatii publice in Romania interbelica

 

In  perioada interbelică au fost realizate schimbări în cadrul instituțional-legislativ,  determinate  atât  de necesitatea aplicării unitare a prevederilor legale referitoare la sănătatea publică pe întregul teritoriu național, cât și de imperativul sporirii eficacității măsurilor pentru reducerea precarității stării de sănătate pentru o parte însemnată a populației, cu deosebire a celei din mediul rural.

Printre primele măsuri adoptate de autoritățile publice după Marea Unire a fost crearea, în anul 1919, a șapte regiuni sanitare care să poată gestiona cu mai multă eficacitate problemele de natură medicală apărute pe plan  local.  În  anul  1921  a  fost  înființat  Ministerul  Muncii,  Ocrotirilor  Sociale și Sănătății.  Astfel,  se  reliefa și din  punct  de  vedere  organizational importanța sănătății  publice  în  noul  context  economic și  social.  În  fapt,  se rupea o tradiție care dăinuia încă de la Legea sanitară din 1862, adoptată la scurt timp după Unirea Principatelor de la 1859, potrivit căreia sănătatea publică era gestionată de Direcția Generalăa Serviciului Sanitar aflată în  subordinea Ministerului de Interne.

In anul 1923, prin Legea nr. 5300, au fost redefinite o serie de atribuții ale sistemului sanitar, în condițiile înființării  Ministerului  Sănătății și  Ocrotirilor  Sociale,  cu  scopul  unei  mai  bune  coordonări  a  activităților specifice. Totodată,au  fost  corectate  unele  dintre  deficiențele Legii sănătății  din  1910  referitoare  la  domeniul farmaceutic.

Un impact pozitiv asupra desfășurării activităților de ocrotire a sănătății  populației  au  avut  prevederile Legii  de unificare  administrativă  din  anul 1926,  prin  care  se  precizau  cu  mai  multă  claritate  atribuțiile autorităților locale și, cu deosebire, ale prefecților și primarilor în funcționarea sistemului sanitar.

În anul 1930 a fost adoptată o nouă lege sanitară și de ocrotire, la elaborarea căreia o contribuție de prim ordin a fost adusă de profesorul Ioan Cantacuzino, promotorul Legii  sanitare  din  anul  1910.  Respectivul  act normativ era inspirat din cele mai moderne principii și bune practice utilizate în epocă pe plan european pentru organizarea serviciilor de sănătate publică. Totodată, se pornea de la o evaluare realistă a situației  sistemului sanitar și a stării de sănătate a populației.

Problemele circumscrise sănătății publice urmau să fie gestionate de o sin

gură autoritate centrală, iar pentru găsirea de soluții adecvate la respectivele probleme era preconizată o strânsă cooperare între autoritățile sanitare și serviciile de asistență socială. Astfel, pe de o parte, se înființau comisii cu rol consultativ asupra unei mari arii de probleme legate de sănătatea publică, precum și  institute  de știință aplicată în domeniul sănătății publice, iar pe de altă parte, se prevedea o mai mare implicare a autorităților  publice  locale  în  rezolvarea problemelor sistemului sanitar, mai ales în ceea ce privește igiena publică din mediul rural. S-au introdus norme privind numărul maxim de locuitori care urma să revină la diferitele categorii de personal medical. A fost crescută  răspunderea  autorităților  județene și  s-au  înființat  plășile  sanitare  rurale.  Totodată,  s-au  precizat atribuțiile celor nouăInspectorate Generale Sanitare, cu sediulla București, Constanța, Craiova, Iași, Chișinău, Cernăuți,  Cluj,  Sibiu,Timișoara,  care  cuprindeau  circumscripțiile  sanitare  urbane și între  96 și 191 de plăși sanitare rurale, pentru coordonarea activităților de sănătate publică în teritoriu.

În anul 1931 s-au adoptat modificări legislative care au vizat concursurilepentru medicii de spital și a fost înființat  Colegiul  Farmaciștilor, cu  scopul  unei  mai  bune  coordonări  a  activităților  legate  de  furnizarea medicamentelor și al creșterii nivelului profesional al persoanelor implicate în respectivele activități.

În anul 1933, printr-o nouă lege sanitară, s-au stabilit condițiile de exercitare a profesiei de medic, precum și tipurile  de  medici și  gradele  profesionale  ale  acestora.  Totodată,  a  fost  înființat și  au  fost  stabilite  atribuțiile Consiliului Medicilor. S-a elaborat Regulamentul privind protecția mamei și copilului și au fost organizate comisiile de igienă. Tot prin intermediul unui regulament, a fost aprobat Statutul personalului tehnic auxiliar medical.

În  anul  1934  a  fost  reînființat Consiliului Superior al Sănătății, a fost creată Comisia Interministerială pentru Marile Asanări Malarigene și a fost reorganizat Serviciul Demografic.

Pentru  intensificarea  acțiunilor  de  reducere  a  incidenței  tuberculozei, s-a  înființat  în  anul  1934  Liga Națională contra Tuberculozei, iar în anul 1937 s-a  aprobat  Regulamentul  pentru  asistența  funcționarilor și aspiranților tuberculoși.

 

Sursa:  Florin Marius Pavelescu, Sănătatea publică din România în perioada 1919-2015