Modernizarea sănătății publice în România interbelică: reforme, instituții și politici sanitare (1919–1937)

 Perioada interbelică a reprezentat una dintre cele mai dinamice etape de transformare a sistemului sanitar românesc, marcată de necesitatea aplicării unitare a legislației privind sănătatea publică pe întreg teritoriul național și de urgența îmbunătățirii stării de sănătate a populației, în special în mediul rural.

🗺️ Reorganizarea teritorială și primele reforme (1919–1923)

Imediat după Marea Unire, autoritățile au început restructurarea sistemului sanitar. În 1919 au fost create șapte regiuni sanitare, menite să gestioneze eficient problemele medicale locale.

În 1921, înființarea Ministerului Muncii, Ocrotirilor Sociale și Sănătății a marcat o schimbare majoră: sănătatea publică era desprinsă de Ministerul de Interne, rupând tradiția începută cu Legea sanitară din 1862. Această reorganizare sublinia importanța strategică a sănătății publice în noul context social și economic.

Prin Legea nr. 5300/1923, atribuțiile sistemului sanitar au fost redefinite, iar deficiențele Legii sanitare din 1910 – mai ales în domeniul farmaceutic – au fost corectate.

🏛️ Unificarea administrativă și clarificarea responsabilităților (1926)

Legea de unificare administrativă din 1926 a avut un impact semnificativ asupra funcționării serviciilor sanitare. Aceasta a stabilit cu mai multă precizie rolul autorităților locale – în special al prefecților și primarilor – în organizarea și supravegherea sistemului sanitar.

🧬 Legea sanitară și de ocrotire din 1930: modernizare inspirată din Europa

În 1930, România a adoptat o nouă lege sanitară, elaborată sub coordonarea profesorului Ioan Cantacuzino, una dintre cele mai influente personalități ale medicinei românești. Legea era inspirată din cele mai moderne modele europene și se baza pe o evaluare realistă a stării de sănătate a populației.

Reforma prevedea:

• gestionarea sănătății publice de către o singură autoritate centrală,

• cooperare strânsă între serviciile sanitare și cele de asistență socială,

• înființarea de comisii consultative și institute de cercetare aplicată,

• implicarea sporită a autorităților locale, mai ales în mediul rural,

• norme privind raportul optim dintre populație și personalul medical,

• creșterea responsabilității autorităților județene,

• înființarea plășilor sanitare rurale,

• organizarea celor nouă Inspectorate Generale Sanitare (București, Constanța, Craiova, Iași, Chișinău, Cernăuți, Cluj, Sibiu, Timișoara), care coordonau între 96 și 191 de plăși sanitare rurale.

💊 Consolidarea profesiilor medicale și farmaceutice (1931–1933)

În 1931, legislația a fost completată prin:

• reglementarea concursurilor pentru medicii de spital,

• înființarea Colegiului Farmaciștilor, menit să coordoneze activitatea farmaceutică și să ridice nivelul profesional al personalului.

În 1933, o nouă lege sanitară a stabilit:

• condițiile de exercitare a profesiei de medic,

• tipurile și gradele profesionale ale medicilor,

• atribuțiile Consiliului Medicilor,

• Regulamentul pentru protecția mamei și copilului,

• organizarea comisiilor de igienă,

• Statutul personalului tehnic auxiliar medical.

🦠 Combaterea bolilor și dezvoltarea instituțiilor sanitare (1934–1937)

În 1934, au fost adoptate noi măsuri:

• reînființarea Consiliului Superior al Sănătății,

• crearea Comisiei Interministeriale pentru Marile Asanări Malarigene,

• reorganizarea Serviciului Demografic.

Pentru combaterea tuberculozei, una dintre cele mai grave probleme ale epocii, a fost înființată Liga Națională contra Tuberculozei (1934). În 1937, a fost aprobat Regulamentul pentru asistența funcționarilor și aspiranților tuberculoși, consolidând rețeaua de protecție socială.

 

Sursa:  Florin Marius Pavelescu, Sănătatea publică din România în perioada 1919-2015