Reforma electorală din 1884: extinderea dreptului de vot și transformarea sistemului politic în România modernă

Prin decretul nr. 1786, Carol I a promulgat revizuirea Constituției, iar prin decretul nr. 1788 din 8 iunie 1884 a fost adoptată noua lege electorală (140 de articole), care a pus în aplicare un sistem electoral modernizat, adaptat realităților politice ale Regatului României.

🔧 Obiectivele revizuirii: extinderea dreptului de vot și reorganizarea colegiilor electorale

Reforma electorală din 1884 a urmărit în primul rând lărgirea bazei electorale, prin:

• reducerea numărului colegiilor electorale pentru Adunarea Deputaților de la patru la trei,

• contopirea colegiilor I și II (art. 58),

• scăderea censului electoral (art. 59–61, 67–69),

• extinderea scutirilor de cens (art. 75).

Structura colegiilor pentru Adunarea Deputaților

• Colegiul I: alegători cu venit funciar sau urban de minimum 1200 lei.

• Colegiul II: orășeni care plăteau un impozit de minimum 20 lei, profesioniști liberali, ofițeri în retragere, absolvenți ai învățământului primar – toți scutiți de cens.

• Colegiul III: alegători care plăteau o dare minimă, în special sătenii, care votau indirect.

Repartizarea mandatelor în Adunarea Deputaților (183 membri):

• 75 deputați – colegiul I

• 70 deputați – colegiul II

• 38 deputați – colegiul III

🏛️ Sistemul electoral pentru Senat

Corpul electoral era împărțit în două colegii în fiecare județ.

Colegiul I

Includea alegătorii cu venit funciar sau urban de minimum 2000 lei anual. De asemenea, erau scutiți de cens:

• foști și actuali președinți/vicepreședinți ai Adunărilor Legislative,

• deputați și senatori cu două legislaturi,

• generali și colonei,

• foști miniștri și diplomați,

• magistrați,

• doctori și licențiați cu minimum 6 ani de practică,

• membrii Academiei Române.

Colegiul II

Includea:

• alegătorii direcți cu venituri între 800–2000 lei,

• comercianții și industriașii care plăteau patentă.

Senatul avea în total 112 membri aleși.

📈 Evoluția numărului de alegători (1866–1913)

Reforma din 1884 a contribuit la creșterea treptată a numărului alegătorilor direcți:

• 1866: câteva zeci de mii de alegători

• 1891: 47.473 alegători (8.730 în colegiul I, 18.135 în colegiul II)

• 1901: 57.347 alegători

• 1905: 93.652 alegători direcți

Cu toate acestea, în 1913, dreptul de vot direct rămânea extrem de restrâns:

• 1,9% din populație avea drept de vot direct,

• 0,4% pentru Senat,

• 1,5% pentru Cameră.

La aceștia se adăugau 1.139.301 alegători cu vot indirect (15,7% din populație).

În total, în preajma Primului Război Mondial, 17,6% din populația Regatului putea vota într-o formă sau alta.

🧭 Concluzie: un pas înainte, dar încă departe de votul universal

Legea electorală din 1884 a reprezentat un progres semnificativ în modernizarea sistemului politic românesc, prin:

• extinderea dreptului de vot,

• reducerea censului,

• reorganizarea colegiilor,

• creșterea numărului alegătorilor.

Totuși, sistemul rămânea unul cenzitar, profund restrictiv, în care doar o mică parte a populației avea acces la vot direct. Abia după 1918, odată cu reformele democratice din perioada interbelică, România va face pasul decisiv către votul universal masculin.

 

Sursa: Pantelimon Razvan Victor, Evolutia legislatiei electorale romanesti (1864-1938)