Legislatia muncii in a doua jumatate a sec. XIX in Romania

 

De-a lungul timpului, au existat la noi în epoca modernă reglementări diferite privind domeniul relaţiilor de muncă. În deceniile 6,7 şi 8 ale secolului al XIX-lea când contradicţiile dintre muncitori şi patroni se manifestau în forme incipiente, a început un proces treptat de organizare a  proletariatului. Prima formă de organizare a constituit-o asociaţiile de ajutor reciproc. Cei dintâi care s-au asociat au fost muncitorii tipografi, deoarece, prin natura muncii lor au ajuns să cunoască înaintea celorlalţi ideile înaintate care circulau îna doua jumătate a secolului al XIX-lea în Europa. De altfel, primul pas înainte l-au făcut muncitorii în direcţia organizării lor prin înfiinţarea asociaţiilor profesionale. Este răspunsul pe care muncitorii îl dau cu privire la măsurile legislative luate de către autorităţi asupra zilei de muncă de 15-16 ore, a condiţiilor insalubre, lipsa repausului dominical, a oricărei asistenţe sanitare.

Repausul dominical a fost reglementat mai întâi prin Legea din 6 martie 1897 fiind stabilit la o jumătate de zi, de la orele 12 către seară, pentru lucrători şi ucenici din mediul urban şi maxim 12 ore pentru cei din mediul rural.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea durata zilei de muncă a fost reglementată prin lege. Tot din această perioadă datează o serie de legi cu referire la munca minorilor şi a femeilor însă, în realitate, nu au fost respectate.

A fost elaborată şi aprobată Legea pentru asigurarea serviciului sanitar intrată în vigoare din iunie 1874, urmată de Regulamentul pentru industria insalubră din anul 1875 a căror efecte au fost minime pentru viaţa socială. De aceea apare în anul 1885 Legea sanitară care, printre altele, conţine anumite aspecte cu privire la munca minorilor, fără ca în mod concret să intervină îmbunătăţiri substanţiale în domeniu.

În anul 1909 apare Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor comunelor şi stabilimentelor publice prin care a fost interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum şi tuturor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, să facă parte din vreo asociaţie profesională.

Din cauza condiţiilor deosebit de grele încep să apară greve şi diverse alte forme de protest împotriva patronilor. În acest context, legislaţia în domeniu nu a întârziat să apară, s-a trecut la legiferarea deschisă a interzicerii grevei şi a altor forme de luptă, şi în acelaşi timp printr-o legislaţie mascată, s-a încercat, aparent, reglementarea conflictelor colective de muncă. De altfel, măsurile legislative cu caracter represiv şi sacţionator, au constituit unul din mijloacele prin care bughezia a urmărit interzicerea drepturilor şi revendicărilor muncitorilor. Relevantă este Legea minelor din anul 1895 unde se prevede că lucrătorul care a silit pe alt lucrător să participe la grevă sau a împiedicat lucrul acelora care nu se asociază la grevă, pierde dreptul la pensie.

 

Sursa: Ion Negru, Istoria dreptului romanesc