Cetatea Alba

 

Este una dintre cele mai vechi așezări urbane ale răsăritului european, aici succedându-se etape antice (greacă și romană) și numeroase etape medievale și moderne. Orașul medieval suprapune în parte orașul antic Tyras, care, debutând în jumătatea a II-a a sec. VII î. Hr., ca emporiu al Miletului, a parcurs o importantă etapă romană. Urmele orașului antic, parțial acoperite de ape, au fost descoperite în zona de est a ariei fortificate medieval. O distrugere substanțială (incendiu generalizat), a suferit-o în secolul IV d. Hr., după care existența sa ca centru urban este suspendată timp de peste 900 de ani.

Denumirile contradictorii sub care este cunoscută în documente (în traducere românească «Cetatea Albă» și «Cetatea Neagră») au generat o bogată literatură istorică care a încercat să le socotească referindu-se fie la aceeași așezare și cetate, fie la ansambluri distincte.

Într-una dintre variantele plauzibile ale disocierii lor, Cetatea Albă de pe malul sudic este dublată de Cetatea Neagră pe cel nordic. În altă variantă, Cetatea Neagră ar fi în punctul «Czarne», amplasat de către G. Le Vasseur de Beauplan în 1650, pe malul nordic al Nistrului, la câțiva zeci de km nord-vest de Cetatea Albă. Punctul, sub forma «Csarne ruinée» apare și pe harta din 1628 a lui I.M. Probst și în numeroase hărți poloneze până către 1800 (37). Concluzia la care ajung ultimii doi autori care s-au exprimat în legătură cu acest subiect este similară: există două așezări fortificate, cea «Neagră» de pe malul opus al Nistrului dispărând cândva, din motive necunoscute, dar menținându-se un timp în relatări sau documente. Este motivul pentru care noi ne rezumăm la a lua în considerare doar acele evenimente sau realități referitoare la actuala Cetate Albă.

Situl ocupat este pe un promontoriu stâncos al limanului Nistrului. Forma și caracteristicile sitului, facilitând defensiva, au fost hotărâtoare pentru alegerea lui, el având caracteristici extrem de asemănătoare cu Constantinopolul, Smederevo din Serbia medievală și unele orașe rusești timpurii.

În secolul XIV Cetatea Albă este un oraș conturat, cu instituții solide, cu o populație diversă (italieni-în special genovezi, români, armeni, greci, tătari, ruși, evrei etc.) și loc al unorîntâmplări care probează viața tumultuasă sau cosmopolită. Cu toate acestea, interpretarea documentelor de până în jumătatea a II-a a sec. XIV atestă poziția secundară a Cetății Albe în raport cu vecina ei – Cetatea Neagră. Abia după apariția în zonă a Moldovei, realitățile zonale par a se modifica, iar aceasta este plauzibil să se datoreze întăririi variantei prin Moldova a «Drumului Tătărăsc» și prezenței în zona limanului Nistrului a Lituaniei după 1363. Hoarda de Aur își încetează dominația cel mai târziu prin 1387–1390 și Moldova este cea care începe să controleze întreg teritoriul de la vest de Nistru până la Mare (în 1392 Roman I se intitulează domn «de la Plonini până la Mare»).

Odată integrată Moldovei, cetatea începe să fie guvernată de oamenii apropiați domnului, primul cunoscut fiind pârcălabul (guvernatorul) Constantin, din 1386. Există și opinia conform căreia prima mențiune a unui pârcălab la Cetatea Albă se face târziu și doar în contextul inițierii de lucrări la cetate (1439–1440 și 1443). Urmează o serie întreagă de pârcălabi, fiind perioade în care guvernau doi în același timp, aceasta fiind o dovadă a importanței orașului și cetății.

Răstimpul includerii în statul moldovean, cel puțin până la domnia lui Ștefan cel Mare, nu este lipsit de influențe externe. Astfel, cetatea este în atenția Poloniei, care o revendică prin tratatul de la Lublau din 1412 (59) și Lituaniei, care participă la refortificarea orașului în 1421.

Pe de altă parte, are un mare grad de autonomie, bătând monedă proprie (în prima jumătate a sec. XV, cu inscripția numelui său («Asprokastron»), însoțind totuși stema Moldovei) sau tratând direct, în 1435, cu reprezentanții Veneției. Sunt, deasemenea, concludente, relatările contemporane primei jumătăți a secolului XV (de pildă, Walerand de Wavrin, îi amintește pe genovezi ca stăpânind orașul și cetatea «Moncastre») care surprind un anumit control genovez asupra zonei, în ciuda integrării sale în statul moldovenesc.

Statutul special pe care orașul îl avea în cadrul Moldovei rezultă și din episodul cuceririi de către Cetatea Albă a fortăreței Ilice (Lerici), de la gurile Niprului în 1454, dovedind capacitate de inițiere a unor acțiuni militareimportante. Dar, se consideră că Moldova nu este străină de acest gest, ambele entități având de câștigat prin dispariția unui concurent comercial important. Dovadă a implicării Moldovei în această acțiune ar fi și refuzul târziu al lui Ștefan cel Mare de a recunoaște stăpânirea genoveză asupra fortăreței.

Activitățile constructive defensive, desfășurate ulterior, în secolul XV, până în 1484 (anul cuceririi otomane), sunt relativ atent consemnate de călătorii străini contemporani sau de documentele scrise și epigrafice. Perioadele acestor acțiuni sunt, îndeobște acceptate în istoriografia problemei, următoarele: 1421 (în timpul lui Alexandru cel Bun, cu participare lituaniană), 1440 (în timpul lui Ștefan al II-lea, sub conducerea unui anume Fedorca), 1454 (în timpul lui Alexandru al II-lea) și în 1476–1479 (sub Ștefan cel Mare, când se desfășoară ultimele lucrări și cele mai importante, de fortificare). Se consideră că sub Ștefan cel Mare este ridicată marea incintă, atât timp cât inscripția din 1476 vorbește despre edificarea «porții celei mari» și o altă înscripție din 1479 informează despre terminarea întregii lucrări.

În 1484, prin asediul reușit de armata lui Baiazid al II-lea, Cetatea Albă intră în component Imperiului Otoman, sfârșindu-se istoria sa românească. Evoluția de factură medievală a orașului și a sistemului său defensiv, continuă până în secolul XIX, când orașul este restructurat complet de Imperiul Rus și cetatea iese din funcțiune.

 

 Sursa: Teodor Octavian Gheorghiu, Smaranda Maria Bica, Restitutii: Orase la inceputul evului mediu romanesc