Starea invatamantului din Romania in perioada 1948 - 1989

 

          În anii ’50 s-a declanșat un program ambițios de cuprindere în învățământul primar și secundar a tuturor copiilor de vârstă școlară și finalizarea procesului alfabetizării celor patru milioane de neștiutori de carte, program lansat în 1945. S-au făcut investiții majore în sistemul școlar: s-au construit școli și universități.

O nouă lege a învățământului, în 1978, accentuează ca obiectiv fundamental al învățământului pregătirea forței de muncă pentru producție, prin alinierea programelor școlare la cerințele industriei. Cultura generală este trecută în plan secundar, în raport cu pregătirea pentru producție. Pentru că universitățile trebuiau să pregătească doar specialiști pentru economie, locurile la universități erau limitate în funcție de nevoile economiei. România înregistrează cea mai scăzută rată brută de cuprindere în învățământul universitar, comparativ cu celelalte țări comuniste.

În plus, pentru că regimul comunist a pus un accent deosebit pe industrie, sistemul educațional trebuia să pregătească forță de muncă calificată pentru acest program. Învățământul tehnic de toate gradele ia o amploare deosebită, pregătind atât muncitori calificați, cât și ingineri pentru toate ramurile industriale. Învățământul vocațional a înregistrat creșteri spectaculoase. Numărul elevilor înscriși în această formă de învățământ a crescut de la 39.250 în 1938/1939 la 304.533 în 1989/1990.

Pe parcursul celor apropare cinci decenii de comunism, învățământul din România a cunoscut reforme și transformări impuse de condițiile istorice și de obiectivele regimului politic.

Prima reformă importantă în domeniul educației din perioada comunistă a avut loc în anul 1948. Aceasta prevedea egalitatea instruirii tuturor copiilor și tinerilor, fără nici o discriminare, precum și învățământul în limba maternă pentru toate minoritățile naționale. Reforma urmărea transferarea în România a modelului de învățământ existent în URSS. Prin această lege s-a redus durata învățământului preuniversitar la 10 ani. În 1955 este reorganizat învățământul profesional și tehnic pentru a pregăti forța de muncă calificată necesară industriei aflată în dezvoltare rapidă.

În 1961/1962 s-a generalizat învățământul de 7 ani și apoi cel de 8 ani (1965). În anii 1960-1970, învățământul românesc cunoaște o importantă extindere cantitativă și o semnificativă diversificare la nivel secundar și superior.

În 1968, durata învățământului obligatoriu este extinsă la 10 ani. Sunt înființate licee de specialitate (industriale, agricole, economice) și ucenicia la locul de muncă.

Dacă în prima fază a perioadei comuniste educația a primit o atenție specială, în faza a doua interesul politic a cunoscut o adevărată prăbușire. Astfel, ponderea educației în totalul investițiilor în economia națională a scăzut continuu, de la 3,1% din PIB în 1950 la 0,4% în 1989. Cheltuielile României pentru învățământ erau la sfârșitul anilor 80 printre cele mai mici din Europa, în condițiile în care țările occidentale investeau mult mai mult: Suedia cheltuiește 7,4%, Belgia 6,9%, iar Olanda 6,8%.

În prima perioadă a comunismului atât infrastructura (unități școlare) cât și resursele umane (personalul didactic) au înregistrat creșteri spectaculoase. Alte forme de sprijin au fost manualele gratuite, burse, tabere gratuite pentru elevi și studenți.

În 1985 România realizează una dintre cele mai bune performanțe la nivel european ca rată brută de cuprindere în învățământul de toate gradele, situându-se pe locul 5, după Islanda, Irlanda, Spania și Franța.

Rata brută de participare la învățământul primar era de peste 90%. De asemenea, participarea la învățământul secundar cunoaște o evoluție pozitivă, la finele perioadei rata brută de cuprindere în această formă de învățământ fiind de 98%.

Numărul unităților de învățământ superior atinge un vârf în anii ’70, pentru ca apoi să scadă de la 51 la 44 în 1988/1989. Numărul studenților și al personalului didactic scade în același interval de timp (cu un vârf de creștere în 1980-1981). În 1989, România are cea mai ridicată rată student-profesor în învățământul superior (13,5), aproape dublă față de cea a Ungariei (6,3) sau Bulgaria (7,9).

 Sursa: Coord. Catalin Zamfir, Istoria sociala a Romaniei