Starea de sanatate a populatiei Romaniei in perioada comunista

 

Pe fondul modernizării, urbanizării și industrializării, starea de sănătatea a populației se îmbunătățește marcat comparativ cu perioada interbelică. Avansul făcut de medicină, cuplat cu creșterea nivelului general de educație, contribuie la creșterea nivelului de sănătate și la scăderea mortalității. La acești factori se adaugă politicile de sănătate promovate de către regimul comunist și îmbunătățirea infrastructurii sanitare.

Accesul la serviciile de sănătate este universal și gratuit, iar numărul personalului medical calificat crește semnificativ. Astfel în comparație cu 1938, numărul de locuitori ce revin unui medic este de patru ori mai mic.

Perioada comunistă poate fi împărțită în două faze ți în ceea ce privește domeniul sanitar. În prima fază, între 1948 și 1965 efortul principal este îndreptat către schimbarea proprietății inclusiv în domeniul sanitar. Odată cu naționalizarea sunt trecute în proprietatea statului toate unitățile medicale. La infrastructura existentă, se adaugă noi construcții de unități sanitare (spitale, policlinici, dispensare), iar cele existente sunt modernizate. Pentru a facilita accesul tuturor cetățenilor la servicii primare de sănătate sunt construite dispensare medicale și farmacii în toate centrele de comună, ceea ce duce la creșterea marcantă a stării de sănătate a populației. După 1965, sunt elaborate o serie de legi care promovează cadrele funcționării sistemului de sănătate, cum ar fi legea serviciilor medico-legale (1966), legea sănătății populației (1978), legea sanitar veterinară (1974).

Cheltuielile cu sănătatea au avut o pondere redusă în PIB-ul României, pe toată perioada comunistă: 4,1% din PIB în 1950, 3,6% în 1989. Salariile angajaților din sănătate sunt sensibil mai mici față de cele ale personalului din educație, cercetare sau industrie. Sub-finanțarea sistemului de sănătate are efecte negative asupra calității serviciilor de sănătate. Pe de o parte, sunt tot mai puțini bani pentru aparatură sau medicamente, bolnavii fiind obligați să cumpere medicamentele necesare. Pe de altă parte, salariile mici ale personalului medical încurajează practica plăților informale. Toate acestea creează inegalități de acces la serviciile de sănătate, în ciuda faptului că logica sistemului comunist țintea eliminarea acestora.

Cu toate acestea, starea de sănătate a populație se îmbunătățește marcat în perioada comunistă. Doi indicatori demografici ne arată ca România a făcut în perioada respectivă un salt foarte mare în ceea ce privește starea de sănătate: speranța de viață și rata mortalității infantile. Astfel, între 1930 și 1990 speranța medie de viață crește cu 25 de ani în cazul bărbaților (de la 41,2 ani la 66,6 ani) și cu 30 de ani în cazul femeilor (de la 42,6 la 73 ani). România depășește stadiul unei societăți pre-moderne.

Datele referitoare la mortalitatea infantilă indică, de asemenea, o îmbunătățire semnificativă: față de 1938 mortalitatea infantilă este de șase ori mai mică în 1990.

Un alt indicator relevant pentru starea de sănătate îl reprezintă cauzele principale ale deceselor. Dacă în perioada interbelică și anterior acesteia decesele erau cauzate preponderent de infecții și de boli ale aparatului digestiv si respirator, după 1945 lucrurile se schimbă radical. Utilizarea pe scară tot mai largă a antibioticelor reduce drastic mortalitatea din cauza infecțiilor. Acest lucru se reflectă mai ales în cazul mortalității infantile, care era preponderent cauzată în perioada interbelică de infecții respiratorii și digestive care surveneau în primii ani de viață și care nu puteau fi tratate în lipsa antibioticelor. Urbanizarea și modernizarea infrastructurii de locuire, care a crescut accesul la apă curentă și canalizare, managementul deșeurilor și controlul și tratarea apei potabile, au redus incidența bolilor infecțioase transmise pe cale digestivă. Pe primul loc în ierarhia cauzelor de deces ajung bolile cardio-vasculare, urmate de bolile canceroase.

Spre finalul anilor `80 se înregistrează un declin ușor al stării de sănătate care se reflectă în creșterea ratei mortalității generale, de la 9,5 ‰ în anii `70 la 10,5‰. Și rata mortalității infantile înregistrează o creștere, de la 26,4‰ în 1985 la 29,6‰ în 1989. Motivația acestui trend rezidă în înrăutățirea condițiilor de viață către finele regimului Ceaușescu, datorată politicii economice care expune populația la multiple privațiuni de ordin alimentar, datorate raționalizării alimentelor, sau legate de condițiile de locuire, aici fiind de menționat întreruperea furnizării apei calde și căldurii, a apei potabile sau a curentului electric. Impunerea acestor restricții era oficial justificată prin plata datoriilor externe.

Efectele Decretului 770 din 1966 care interzice avortul în aproape toate cazurile, s-au făcut simțite în anii următori și au condus la un boom demografic, la apariția unor cohorte numeroase, așa numiții „decreței”. Astfel, rata fertilității crește de la 1,9 copii/femeie în 1966 la 3,7 copii/femeie în 1967.

 Sursa: Coord. Catalin Zamfir, Istoria sociala a Romaniei