Situatia orasenilor in Romania interbelica

 

Burghezia mică și mijlocie, cea comercială, iar mai ales după 1934 burghezia financiară și industrială, au constituit o nouă clasă socială mult mai activă în plan social, economic și politic. 

Burghezia română includea: marii industriași (circa 3.000), marii comercianți (2.000); bancherii (1.500), marii agricultori (10.000), categorie care cuprinde marii proprietarii ce dețin cel puțin 100 ha și care reprezintă, în mare parte, fosta moșierime, intrată în rândurile burgheziei în urma reformei agrare (marii agricultori reprezentau 0,4% din totalul proprietarilor, dar controlau aproape 15% din suprafața însămânțată; inginerii particulari (1.500); economiștii particulari (1.500); rentierii (persoanele inactive) din categoriile sus menționate (1.500). Rezultă un total al burghezei de 22.500 de persoane, reprezentând 0,1% din populația României la finele perioadei interbelice, adică în total 0,4% din populație dacă adăugăm și membrii familiilor (familia tipică de 4,5 membri din interbelic). Circa 44% din totalul burgheziei este reprezentat de fosta moșierime. 

   În plus față de burghezi, existau si persoane cu ocupații non-manuale și studii superioare, funcționari publici (ingineri, economiști, înalți funcționari), profesori universitari și secundari, avocați, medici, magistrați, ofițeri, ziariști, scriitori, artiști, pensionari și rentieri din aceste categorii. Cu tot cu familiile lor, rezultă mai puțin de 3% din total populație și cam o cincime din populația urbană.

Particularitatea României interbelice este și faptul că o minoritate semnificativă a burgheziei și a claselor mijlocii aparțin minorităților etnice. In 1935, peste 60% din consiliile de administrație din industria extractivă nu erau de naționalitate română, iar în 21 de localități urbane din Transilvania și Banat, ponderea industriașilor maghiari, germani și evrei era de aproape 90%. Acest fapt, împreună cu slăbiciunile economiei și situația precară a veniturilor populației, au stat la baza tensiunilor sociale din perioada interbelica, manifestate în plan politic prin suportul pentru extrema dreaptă în anii 1930.

Stilurile de viață ale bogaților erau complet diferite de restul comunității, mai ales la nivelul capitalei sau a orașelor mari. Clasele superioare românești încep să consume ostentativ, utilizând mașini luxoase și scumpe, cu care se fac plimbări la Șosea sau la casele de vacanță situate la munte sau în Balcic. Dorința de a ieși în evidență este ilustrată de aprecierea dată automobilului, care amintește de ierarhia oferită, în perioadele anterioare, de către trăsuri. Marile companii auto internaționale erau prezente în România, reprezentanțele acestora ocupând locuri vizibile pe Calea Victoriei a Bucureștiului. Burghezia română, asemenea altor burghezii tinere, cum ar fi cea americană, traversa în perioada interbelică etapa de acumulare, ce presupune și afișarea averii. Exista și o clasă de oameni bogați de câteva generații, urmași ai unor familii boierești cunoscute, închise pătrunderii noilor îmbogățiți.

Deși mașinile erau foarte apreciate de către categoriile superioare, infrastructura rutieră era deficitară, memoriile din epocă fiind pline de nemulțumiri față de acestea. Mulți dintre cei ce călătoreau în Occident își transportau mașina cu trenul până la Budapesta. Stilul de viață bogat se manifesta mai ales în forma arhitecturii locuințelor de pe marile bulevarde bucureștene.

În această perioadă s-a structurat și clasa muncitoare, îndeosebi în zonele industriale: București, Brașov, Valea Prahovei, Valea Jiului ș.a. Datorită dezvoltării modeste a industriei, clasa muncitoare se afla încă la începuturile ei. Grupul de muncitori a crescut în perioada dintre cele două războaie, cu importante fluctuații determinate de criza economică. Odată cu muncitorii a apărut și șomerii: muncitori care și-au pierdut locul de muncă.

          Nivelul de pregătire al personalului din industrie și transporturi era pe cât de problematic, pe atât de revelator pentru nivelul general de dezvoltare al societății: 16% analfabeți, două treimi absolvenți de școală elementară, 5,5% de școală profesională, 9,2% de liceu și doar 1% absolvenți de studii superioare.

          Orașele, mai ales cele mari, cunosc o extindere a ceea ce se numea mahalale, cartiere mărginașe cu construcții foarte sărăcăcioase, multe improvizații, străzi desfundate, lipsa utilităților publice. Aici trăiau persoanele fără ocupație și cu venituri foarte modeste, săracii veniți din sate în căutarea unor locuri de muncă.

          O componentă importantă a procesului de modernizare a societății românești a fost creștere sistemului salarial. Salariile au fost oferite de sistemul industrial, pe de o parte, și, pe de altă parte, de sistemul public, în principal funcționarii publici și cadrele didactice.

Veniturile salariale au produs schimbări importante în standardul de viață al unei părți importante a populației. Avantajul cel mai mare al sistemului salarial o reprezenta stabilitatea locurilor de muncă și un nivel de viață relativ ridicat.

Sistemul salarial prezenta o polarizare moderată: o proporție ridicată de salarii mici, 36,8% sub 1125 lei, și 23,4% peste 2476 lei. Dar în perioada interbelică, mai ales salariile au suportat valuri inflaționiste majore.

În anul 1938, anul cel mai bun al economiei interbelice, salariile se plasează la nivele scăzute. Peste o treime din salariați, adică cei având salarii până la 1.125 lei lunar, trăiau în sărăcie, veniturile neajungându-le nici pentru hrana zilnică normală. Prețurile medii per kg ale alimentelor erau destul de ridicate: 8,7 lei pâinea, 30 lei carnea de porc, 55 lei salamul, 39,50 lei brânza, 11,5 lei merele. Nici îmbrăcămintea sau încălțămintea nu erau lesne de cumpărat: 1m stofă costa 534 lei, 605 lei o pereche de pantofi, chiria lunară pentru un apartament de 3 camere costa 1.600 lei.

Alături de țărani și muncitori, existau funcționarii, comercianții, micii patroni. Funcționarii rurali, cei mai mulți, deși aveau salarii relativ scăzute (cele din rural fiind la baza grilei de salarizare a statului), dispuneau și de unele avantaje administrative care-i situa, ca și pe funcționarii din urban, la nivelul unor țărani cu stare.

La recensământul din 1930 au fost înregistrați circa 1.022.000 salariați, din care aproape 590.000 în mediul urban. Aceștia includ funcționarii de mai sus, dar și salariații din întreprinderile de stat, circa 100.000 de persoane, din care jumătate aparțineau căilor ferate. Cu un nivel al veniturilor similar salariaților erau servitorii (aproape 300.000), ucenicii (circa 95.000). Undeva mai aproape de proletarizare decât de veniturile și nivelul de trai al claselor de mijloc se aflau lucrătorii pe cont propriu și patronii de mici întreprinderi (327.000) din mediul urban. Cel mai adesea, aceștia erau deținătorii unor mici ateliere individuale în care de regulă ei activau ca meseriași.

Pragurile de cheltuieli lunare ale unei familii din clasa salariaților mijlocii compusă din 5 persoane, din care 3 copii: pentru București - 10.500 lei, pentru orașe mari - 7.500-9.000 lei, pentru orașe cu viața mai ieftină - 5.500-6.000 lei. Measnicov prezintă și distribuția veniturilor salariale ale funcționarilor, din care reiese că aproape 80% aveau salarii lunare sub 5.000 lei. Mai puțin de 5% din funcționari aveau lefuri de 10.000 lei și peste. Funcționarii trebuiau să-și completeze veniturile din alte surse: gen meditații pentru elevi, veniturile din proprietate (chirii) sau corupție.

Nivelul de trai al populației, îndeosebi al orășenilor, a fost puternic afectat de criza din 1929-1933. În acei ani, șomajul a urcat la circa 300.000, coborând apoi spre 22.000 în 1937. Și mai dureroase au fost „curbele de sacrificiu”, cum au fost etichetate în epocă măsurile de austeritate luate la cererea creditorilor externi. Cele trei „curbe de sacrificiu” succesive (ianuarie 1931, ianuarie 1932, ianuarie 1933) au însemnat, fiecare, tăieri ale salariilor cu 10-15%, sistarea altor drepturi bănești și întârzieri la plata salariilor și a altor drepturi sociale.

 

 Sursa: Coord. Catalin Zamfir, Istoria sociala a Romaniei